Nu l-am cunoscut îndeaproape pe N. Carandino. Dar îmi plăcea să-l ascult istorisind momente şi scene din interbelic care mă captivau, chiar dacă nu-i împărtăşeam opiniile vehement negative despre Camil Petrescu şi dramaturgia sa. Opinii, de altminteri, răspicat afirmate în Rampa sau în Facla lui Ion Vinea, unde N. Carandino fusese destui ani nu numai secretarul general de redacţie, ci factotumul efectiv, scriind, adesea, cînd - ca de obicei - directorul era de negăsit, chiar editorialul directorului. Iar Facla era o gazetă ştiut democratică, cu largi simpatii printre intelectualii democraţi ai vremii. Mi-aduc aminte că am fost aleşi, împreună, într-un juriu de premiere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Cînd juriul s-a întrunit pentru a delibera şi decide, dl N. Carandino a exclamat cu voce tare: "Dacă

m-au ales pe mine în juriu, e semn sigur că vor să-l premiem pe N. Ceauşescu". Avea haz, cîteodată, amar, întotdeauna cunoscîndu-se, de departe, omul de spirit. Şi nu şi-l pierduse nici în greii şi mulţii (16) ani de închisoare. În timpul războiului, Ion Vinea, acceptînd - mirare - de la Pamfil Şeicaru să editeze gazeta Curentul familiei, Carandino l-a însoţit, scriind, acolo, nu numai cronica dramatică, de obicei foarte citită. După înfăptuirea actului de la 23 august 1944, Iuliu Maniu voind să reapară repede Dreptatea i s-a adresat lui N. Carandino ca unui gazetar care ştia să facă şi din piatră seacă, repede, un ziar. Cum Şeicaru era fugar în Occident (ştirea despre înfăptuirea actului de la 23 august o auzise - se spunea - pe aeroportul din Roma şi, atunci, temător, s-a decis să nu se mai înapoieze), N. Carandino a hotărît să scoată Dreptatea în tipografia Curentului, cu hîrtia acelei cam detestate (de către democraţi) gazete. Şi, astfel, a pornit pe un drum - nu ştia cît de periculos - ca director al Dreptăţii, organ de presă al Partidului Naţio