"Dans cette vie on voit tout et le
contraire de tout" (Montaigne)
Luli August Sturdza şi-a intitulat cartea "...Aşa s-au întâmplat, aşa le-am însemnat... ţie, care le citeşti".
A apărut la Editura "Anima" în 29 iulie 2001, adică exact la un an după ce ea s-a întors în coaja de nucă împreună cu mătăsurile suple pe care le-a împrăştiat, generoasă, peste lume, peste noi. Ar putea fi un jurnal, nişte "întâmplări", nişte "zise" ("dites") dintr-un alt ev mediu însângerat, dacă n-ar fi mult mai mult şi mai crud, istorie, pacoste, dezastru, disperare, cam tot ce s-a putut trăi şi îndura într-o viaţă, în mii de vieţi, într-un secol neîndurat de încăpător.
În ce se măsoară o viaţă? în ore, în zile, în întâmplări? Sau în kilometri, mii de kilometri parcurşi cruciş şi curmeziş prin lume, peste lume, la marginea lumii, poate şi în kilograme, sute de kilograme, tone cărate în mâini, în spate, în raniţe, reale, grele, în plase, în geamantane, în cutii, până când? până unde? Până în cea din urmă cutioară ascunsă în alta, nu foarte mare, atât cât să încapă într-un minuscul colţ binecuvântat de pământ.
"Aşa s-au întâmplat... aşa le-am scris?" Aş! I-a dat Dumnezeu şi zânele de la căpătâiul leagănului de toate şi din plin "...cel mai bine mi-a reuşit să fiu clown - zice ea - şi am fost de multe ori". Numai că nu despre asta era vorba, ci de acel dar rar, răsplata divină pentru cei aleşi: umorul. De la umorul subtil abia simţit care clocotea în ea gata să răbufnească, cu greu stăpânit, şi-l doza şi-i scăpa doar un firicel pe la cusături, ca să nu pleznească, până la acela cumplit, umorul tragic ("asta-i tragedia, fir-ar ea să fie, cum să râdem de ea?!").
O mână de om care nu avea dreptul să obosească pentru că avea în ea, înscrisă pe un fir de funigel cam ca acela, miraculos, cu care mama colibri, cât o unghie îşi leagă puii -
