În loc să se astîmpere cu cererile lor, care nu sînt ascultate decît cel mult din politeţe, directorii de şcoli stau şi în acest an cu mîna întinsă la autorităţi, după bani de reparaţii curente. Oficial, li se spune să aibă răbdare, fiindcă pînă la urmă se vor găsi fonduri şi pentru şcolile lor. Neoficial, sînt sfătuiţi să se descurce cum pot, dacă vor să deschidă şcolile la vreme.
Experienţa anilor precedenţi ne arată ce păţesc acei nefericiţi care nu găsesc bani de reparaţii, dar nu se îndură sau n-au curaj să amîne începerea cursurilor. Sînt ameninţaţi cu amenzi sau amendaţi că nu asigură condiţii elementare de igienă elevilor. Părinţii fac reclamaţii la Minister, acuzîndu-i pe aceşti directori de incapacitate administrativă şi se plîng, îndreptăţit, că sănătatea copiilor lor e pusă în primejdie, la şcoală. Mass-media se întrec în reportaje de la faţa locului în care personajul malefic e directorul şcolii, spre încîntarea profesorilor care nu-l înghit şi liniştirea autorităţilor care nu i-au dat bani la vreme.
Există, din cîte ştiu, asociaţii peste asociaţii prin care membrii lor încearcă să-şi cîştige sau să-şi apere drepturi primejduite. Nu mai vorbesc de sindicate. Cele din învăţămînt s-au specializat în revendicări de salarii, dar nu se poate spune că au obţinut mare lucru, aşa că ar fi o extravaganţă dacă li s-ar cere să includă în revendicările lor şi unele privitoare la îmbunătăţirea stării materiale a şcolilor. Sindicatele consideră că asta e treaba Ministerului. Ministerul ridică din umeri arătînd cu degetul către administraţiile locale, iar administraţiile locale îşi întorc buzunarele pe dos şi anunţă că n-au bani.
Totuşi începerea anului şcolar nu e o calamitate naturală, încît toţi mînuitorii de fonduri bugetare din România care se plîng că nu au bani pentru şcoli pot fi întrebaţi dacă au prevăzut aceşti bani atunci cînd şi-a
