"Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,
Tu nu răspunzi la nici o întrebare".
(T. Arghezi)
Rezonabil ni se pare dl Daniel Cristea-Enache, cînd declară (în Adevărul literar şi artistic, nr. 579/2001): "Libertatea de opinie (şi de judecată) nu are un singur sens, dinspre tine înspre restul lumii, ci şi unul contrar, mai puţin plăcut, desigur, dar pe care trebuie să-l accepţi". Şi chiar cînd îşi nuanţează opinia, în stil interogativ-populist: "Ce haz ar mai avea, dacă am fi cu toţii de acord? Să te întuneci la faţă şi să scrîşneşti din măsele, cînd un altul te contrazice?". Numai că o polemică n-ar trebui să se întemeieze pe "haz", ci pe altceva, natural atunci cînd acel altceva există... Dar înainte de-a intra în tema propriu-zisă a disputei noastre, ne vedem puşi în situaţia de-a da glas unei surprize în faţa "surprizei" interlocutorului nostru, interlocutor, pînă acum, în dublă ocazie. Referindu-se la articolul nostru, Pro Virgil Ierunca, din România literară, d-sa notează: "poate doar faptul că e atît de ceremonios surprinde întrucîtva". Şi chiar, vai: "M-au surprins, de aceea, politeţea criticului, calitatea actului polemic (nu şi a argumentelor ca atare), ştacheta înălţată deasupra injuriilor şi a insinuărilor". Mărturisim că nu ne-am simţit pînă acum niciodată lipsiţi de "politeţe", practicanţi ai "injuriilor" (nici nu ne-a acuzat nimeni în acest sens, în afara unui ilustru academician, care, în fantezia-i debordantă, menită a-i alina cruda penurie de contraargumente, a pretins că l-am fi înjurat de... mamă şi că ne-am fi legat de familia d-sale; la fel de bine putea susţine că am făcut o călătorie ilicită pe planeta Marte şi să ceară să fim amendaţi de poliţia cosmică!). De unde această mocirloasă impresie? Din faptul că am preferat a spune ceea ce credem fără volutele unor mai mult ori mai puţin bizantine man