A încetat din viaţă, în ziua de 19 august 2001, profesorul Emanuel Vasiliu: un mare lingvist, care lasă în urmă o bibliografie impresionantă prin calitate, dar şi amintirea unui mentor de o rară generozitate intelectuală şi a unui om de excepţie. Dotat cu o inteligenţă strălucită, cu darul gîndirii complexe şi cu cel al expunerii clare şi convingătoare, profesorul Vasiliu (n. 1929) a scris cărţi şi articole fundamentale în mai multe domenii ale lingvisticii: fonologie, semantică logică, sintaxă, teoria textului, istoria limbii, dialectologie, lingvistică generală şi semiotică (Fonologia limbii române, 1965; Sintaxa transformaţională a limbii române, 1969, în colaborare cu Sanda Golopenţia Eretescu; Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, 1970; Preliminarii logice la semantica frazei, 1978; Sens, adevăr analitic, cunoaştere, 1984; Introducere în teoria textului, 1990 ş.a.).

Vocaţia sa teoretică şi capacitatea de abstracţie maximă l-au făcut mai întîi un reprezentant de prim ordin al structuralismului, într-o perioadă de fericită convergenţă, în care o parte a lingvisticii româneşti era integrată circuitului internaţional de valori şi participa la bătăliile modernităţii. Cărţile sale traduse la edituri străine de prestigiu, citări elogioase, cooptarea în asociaţii internaţionale, participarea la congrese şi publicarea în volume colective au conturat în scurt timp imaginea unui om de ştiinţă perfect sincronizat cu cercetarea de vîrf, cunoscut şi respectat deopotrivă în ţară şi în lume.

Profesorul era cuceritor printr-un discret nonconformism, care îl îndepărta de morga academică obligatorie; i se potrivea mai curînd rolul simpatic al "savantului distrat". Părînd să nici nu observe situaţiile formale, ierarhiile rigide din jur, el îşi urmărea firul ideilor într-o lume paralelă, din care din cînd în cînd răzbătea cîte o subtilă ironie. E surp