De cîţiva ani, la sfîrşitul unei stagiuni, trăgînd linie şi adunînd, constatam că marile spectacole s-au împuţinat ca număr, desigur şi evenimentele teatrale, şi că există un pluton de spectacole mediocre, cele mai numeroase, presărat şi cu unele corecte, să le spunem. Totuşi, acest pluton crea senzaţia că lumea teatrală caută - măcinată într-un fel de criza societăţii în care trăieşte - să se mişte şi să se manifeste. Din aceste încercări multiple e mai degrabă posibil să ţîşnească acel spectacol rotund, împlinit la toate palierele. În stagiunea care a marcat începutul unui alt secol şi mileniu, ştacheta a fost jos la nivelul întregului fenomen, iar plutonul de care vorbeam s-a subţiat considerabil. Ici, colo cîte un spectacol onorabil. În rest, nu o imagine tocmai optimistă. Teatrele Naţionale aproape s-au scufundat, deşi unii le văd ca pe nişte nave-amiral. La Timişoara, mai nimic, un singur spectacol de reţinut, Ivona, Principesa Burgundiei pus în scenă de o regizoare tînără, Anca Maria Colţeanu. La Tîrgu-Mureş, nimic, la Iaşi şi Craiova, nimic, la Cluj o tentativă a Monei Chirilă după Mantaua lui Gogol şi, într-adevăr, realizarea Hamlet-ului lui Vlad Mugur, dar care va avea premiera în toamnă, un spectacol greu la care s-a muncit susţinut din martie pînă în iunie. La Naţionalul bucureştean, stagiunea a însemnat, de fapt, ducerea la bun sfîrşit a unor proiecte gîndite, de fosta direcţiune, schimbată după alegeri: şi Omul din Mancha al lui Ion Cojar, şi Cadavrul viu al lui Gelu Colceag, şi Jocul vieţii şi al întîmplării al lui Felix Alexa, şi Amanţii însîngeraţi al lui Alexandru Tocilescu reprezintă concepţia repertorială a fostei direcţiuni. La Teatrul de Comedie din Bucureşti nu s-a întîmplat nimic, încă de la Iluzia comică a lui Alexandru Darie de acum trei stagiuni. La Teatrul Odeon s-a încercat un experiment în ceea ce ar privi împletirea dintre