La începutul anilor '90, societatea românească, ne aducem bine aminte, era polarizată. Şi, după chipul şi asemănarea societăţii, intelectualitatea. Oameni care păruseră a gîndi la fel, pe vremea comunismului, sau care nu văzuseră neapărat în nepotrivirea ideilor lor, o sursă personală de conflict, se pomeneau acum în tabere diferite şi se considerau moralmente obligaţi să se respingă cu orgoliu şi cu mînie. E drept că o anume parte din această stare de lucruri provenea din trecut, chiar dacă linia despărţitoare nu trecea numaidecît prin acelaşi loc. între intelectualii care au colaborat făţiş şi profitabil cu trecutul regim şi cei care au rezistat ispitelor a existat mereu o tensiune. Mai ales cînd oamenii puterii se foloseau de poziţia lor ca să-i excludă pe ceilalţi. în fond, campaniile din revista Săptămîna n-ar fi deranjat pe nimeni, dacă intenţia lor nu totdeauna mărturisită, dar totdeauna evidentă, n-ar fi fost aceea de lichidare publică a adversarilor. Nu gîndeşti (sau nu te exprimi) ca mine? Dispari. Aici este un punct nodal al problemei. După 1989 tocmai acest transfer al conflictului din domeniul ideilor în acela al acţiunii concrete a fost de vină pentru polarizarea intelectualilor. Sindromul mineresc a plutit mereu în aerul primei jumătăţi a deceniului zece. Nu faptul că unii erau pro şi alţii contra a fost esenţial în ruperea în două a intelectualităţii româneşti postcomuniste, ci suspiciunea ori certitudinea celor mai mulţi că se urmăreşte dispariţia lor.

Am citit în Jurnalul lui Sebastian pagina celebră despre felul în care un comunist ca Belu Silber şi un legionar ca Mihail Polihroniade se întîlneau în aceleaşi medii din Bucureştii anilor '30, spre marea surprindere a lui Léon Pierre-Quint, un critic francez astăzi uitat, aflat în trecere prin ţara noastră. Ştiam mai demult, din alte mărturii, că situaţia relatată de Sebastian nu era sing