Nu am nici o ezitare - studiul lui Mircea Martin Rezistenţa prin cultură (22, nr. 33/2001) este tot ce s-a scris mai temeinic, ca fineţe şi precizie, din '90 încoace, despre acest "termen" (să-i zicem aşa) încă enervant, cînd prea rizibil, cînd prea patetic; nu-mi voi permite să-l rezum, doar să-i palpez cîteva puncte nodale. Excelenţa studiului vine dintr-o suverană ignorare a clişeelor de dreapta şi de stînga, care de un deceniu congestionează chestiunea, ceea ce-i asigură acea obiectivitate a analizei pe care atîţia o socotesc încă un păcat; dar această obiectivitate e garantată - pentru cei care au citit la viaţa lor cărţile lui Mircea Martin - de experienţa lui personală, de judecata sa în cunoştinţă de cauză, refuznică a prejudecăţilor la zi crescute din ignoranţă şi din atotştiutorism. Martin a practicat "rezistenţa prin carte", a cunoscut - fără a fi un prolific, ci un gestant - rigorile interzisului şi permisivului, les affres nu numai ale stilului, dar şi acelea ale "bunului de tipar cu viza poliţiei", cu tot ce însemnau acestea ca umilinţă, justificări, viclenii medii şi remuşcări maxime în faţa Cenzurii (alt nume dat Istoriei, aşa cum o vedea, dacă nu mă înşel, Gramsci). Mircea Martin a fost printre cei care, conform expresiei lui, "scriau, respectîndu-se pe ei înşişi, într-un efort disperat de a evita în acelaşi timp minciuna, dar şi adevărul de nerostit." O cvadratură a cercului la care au tot dreptul să rămînă insensibili cei ce n-au avut-o la examen, dar care îşi permit azi să ne examineze ca experţi. Cunoaşterea acestui "efort disperat" îi dă dreptul criticului - baricadat pe atunci în rezistenţa sa printre complexele lui Călinescu şi sfidările lui Fundoianu - să justifice (scandalos pentru unii intransigenţi) Pacte cu Diavolul, să citeze liniştit nume (pentru unii odioase!) de "colaboraţionişti" care au făcut binele în răul general, să culpab