povestea unei "instrumentiste"

Formarea Sladja terminase - într-un orăşel destul de apropiat de Belgrad - o şcoală sanitară. Se calificase apoi "la locul de muncă" în complicata meserie de instrumentistă (asistentă din sala de operaţii care dă instrumente chirurgilor în timpul procedurii). Cu timpul, adică în vreo trei ani de operaţii zilnice, învăţase timpii operatori, regulile de bază ale meseriei şi ajunsese chiar să facă "mîna a doua" în operaţii mai simple sau în gărzile aglomerate. Astfel, atunci cînd aterizase în micul oraş elveţian, situat faţă de Berna cam la aceeaşi distanţă ca orăşelul ei de Belgrad, Sladja se considera veche instrumentistă şi povestea de la înălţimea celor 1,79 metri ai ei cît de complicat este să operezi cu materiale puţine, cu instrumente de sterilizare precare, în săli improprii şi, de multe ori, fără personal auxiliar instruit. Sladja se socotea - atunci cînd ajunsese, printr-un concurs de împrejurări, să-şi nareze cursul vieţii în faţa asistentei-şefe a Spitalului Cantonal - o eroină a timpului său. Avea 25 de ani, un copil, un (al doilea) soţ şi era mai instrumentistă decît oricare dintre franţuzoaicele, olandezele şi portughezele care lucrau, pentru un salariu dublu faţă de ţara lor, la blocul operator al Spitalului din Fribourg. Cine mai venise direct din şcoală în sala de operaţii? Cine mai făcuse "mîna a doua"? Cine mai intrase, din lipsă de personal, în două operaţii (aproape) simultan? Nici una. Ca şi Nathalie, singura elveţiancă dintre cele 20 de instrumentiste, toate se formaseră la o şcoală specială, după cei patru ani de colegiu. Pesemne de aceea aveau acum nevoie, cum văzuse Sladja în timpul vizitei pe care o făcuse cu asistenta-şefă la blocul operator, de tot felul de avertismente, subliniate cu negru şi cu roşu, lipite pe pereţi. Unele chiar cu un ton glumeţ, de parcă e de glumă cu sala de operaţii: V-aţi ve