De cîţiva ani, politicienii români trăiesc o veritabilă obsesie pentru propria imagine. Şi dacă cineva gîndeşte acum că aşa sînt politicienii peste tot, mă grăbesc să-mi precizez gîndul: acei politicieni occidentali care sînt pentru noi exemple în arta guvernării sînt foarte preocupaţi de imaginea lor, este adevărat, dar nu sînt obsedaţi de ea. Diferenţa dintre preocupare şi obsesie este imensă, ca diferenţa dintre normalitate şi boală. Atît politicienii, cît şi înalţii funcţionari ai statului care visează cariere ascendente sînt preocupaţi în cel mai înalt grad cu putinţă, dincolo de normal, de felul în care sînt văzuţi. Nebunia continuă a sondajelor de opinie, importanţa crescîndă pe care "campaniile de imagine" o au pe agenda oamenilor noştri politici, frenezia cu care aceştia fac orice ca să apară în presă chiar şi atunci cînd nu au nimic de zis sînt, pentru mine, semne ale unei anormalităţi care poate deveni nocivă pentru democraţia noastră. Cînd preocuparea pentru imagine devine obsesivă şi cînd dorinţa de a arăta cu orice preţ ceva anume devine program de acţiune, există riscul apariţiei unor grave atentate impotriva regulilor democraţiei şi, în plus, există riscul ca rezultatele, în planul imaginii, să fie contrare celor dorite. Ne place sau nu, trăim într-o lume în care imaginea publică contează enorm. Politicieni sau comercianţi, artişti sau sportivi ştiu bine asta şi nu e nevoie să iei cursuri la vreo universitate sofisticată ca să îţi dai seama că, din punct de vedere social, valorezi nici mai mult şi nici mai puţin decît ce cred ceilalţi că valorezi. Ceilalţi, asimilaţi de Sartre, nu fără temei, cu infernul însuşi, ne conduc în bună parte vieţile şi ne determină în mare măsură biografiile, iar în cazul ocupaţiilor care depind direct de "vocea poporului" acest adevăr este absolut. Dar, pentru ca lucrurile să rămînă în proporţiile lor fireşti, trebu