Prin 1991-92 am fost consultat în legătură cu restaurarea Muzeului Literaturii Române, care trebuia consolidat. Am reinventat ferestrele astupate de-a lungul anilor, marcîndu-le urma în carnea faţadei. Apoi am cerut prin notă de şantier să se dea cu praf de marmură în cîmp, urmînd ca piatra din soclurile capitelelor să fie doar curăţată. Cînd m-am întors pe şantier, dezastru! În loc de praf de marmură, faţada era dată cu strop de ciment gri, iar piatra fusese spoită cu vinarom. Aşa e şi acum. Puţini ani după aceea, s-a "restaurat" clădirea BCR din spatele statuii lui Michaele Bravul, de la Universitate. S-a spoit, tot aşa, cu prost gust riguros, faţada. În acelaşi gri şobolaniu atît de drag celor expuşi vreme de cincinale la materialul şi la culoarea muncitorilor - asta credea arhitectul acelui "Mausolenin" din Piaţa Roşie că semnifică betonul şi non-culoarea sa. A protestat atunci rectorul Institutului de Arhitectură, profesorul Alexandru Sandu, peste tot: în scris, la comisia monumentelor, la primărie. Degeaba: vedetele spaţiului public al deceniului trecut au fost băncile; în definitiv, să zicem mersi că n-au demolat clădirea cu totul, să facă una sticloasă, ca deja-epava bancorexiană de pe Calea Victoriei. Am scris şi eu atunci, în Libertatea. Degeaba. Spoitorii învinseseră. Acum vreo doi ani, au dat cu bidineaua peste nespus de frumoasa piatră a clădirii în care este găzduit azi Ministerul Industriilor. Clădirea, cu siguranţă una dintre cele mai elegante ale Bucureştilor dintotdeauna, îi aparţine lui Duiliu Marcu prin concepţie (unii spun că a lucrat mult aici Tiberiu Ricci, dovadă stînd Casa Radio, care aproape o imită, mai puţin graţia originalului, dar şi Televiziunea de pe Calea Dorobanţilor). Vreun neica-nimeni din ministerul d-lui Berceanu - nu pot crede că fără voie de la d-sa - a văcsuit, cu toată nesimţirea de care a fost în stare, această capo