Numerele recente ale Dilemei mi-au amintit povara ultimilor ani ai comunismului. Există, evident, acum exigenţa publică de a stabili şi analiza cu acurateţe ororile şi responsabilităţile perioadei comuniste. Din punct de vedere spiritual, însă, orice regim şi orice perioadă istorică sînt mai ales contextul şi pretextul unei experienţe personale, ale unui parcurs lăuntric. Nu cu rigoarea ori cu prosperitatea vremilor stai în primul rînd faţă în faţă, ci cu tine însuţi. Pe mine personal ceea ce mă împovăra atunci cel mai tare era propria mea lipsă de curaj; faptul că, în ciuda ingeniozităţii regimului de a batjocori individul, eu nu aveam îndrăzneala să protestez. În consecinţă admiram, şi nu am încetat să o fac pentru acel episod, pe oamenii, foarte puţini, care au avut acest curaj. Erau, pentru mine, oameni altfel; izbutiseră să-şi depăşească temerile şi să rişte - singuri - un protest. Pentru că, odată ajunşi în postura de protestatari, erau, o ştim, oameni foarte singuri. Exista în jurul lor o solidaritate a prietenilor; în jurul lui M. Dinescu şi A. Pleşu, s-au solidarizat printr-o scrisoare şi alţi intelectuali, dar - pentru toţi aceştia - era vorba despre o solidaritate care îi implica în calitate de simple persoane. Nu a fost timp ori cu putinţă în România ca această solidaritate să ajungă la o formă organizată de critică a regimului şi de rezistenţă. Cei care au avut curajul să protesteze au fost exemple singulare. Dl Gabriel Andreescu a fost printre aceste exemple. Şi e straniu că, ştiind ce calităţi umane, ce hotărîre, ce pericole implica postura de disident, Domnia sa nu e în stare să recunoască, puţinilor colegi de protest, aceleaşi calităţi pe care le-a avut atunci. În iarnă, la o conferinţă de presă, el a rostit, printre alte "enunţuri" referitoare la atitudinea şi la prestaţia publică post '89 ale lui A. Pleşu, pe următorul: "mai mulţi membri ai