Orgoliul naţional se împarte, cred, în două categorii: marele orgoliu naţional şi micul orgoliu naţional. Primul ia poziţie cînd este în cauză poporul, patria, naţiunea, sau ideea de popor, patrie, naţiune, cînd cineva aduce o ofensă globală întregului text şi context. Al doilea se burzuluieşte cînd este atinsă, fie şi cu o floare, una din părţile constituente ale întregului, cînd, vorba caragialeană, "pronunţat dumnezeu mami, nu personal cineva...", cînd ne calcă vreunul pe bătătură, fie şi din greşeală, cînd ignoră în fugă ceea ce noi ştim despre noi înşine de cînd lumea. Marele orgoliu a tresărit puternic ori de cîte ori ni s-a furat ceva sau am fost atacaţi cu mîrşăvie. Micul orgoliu a sărit ca ars ori de cîte ori am ieşit prost cu ratingul de ţară, ori de cîte ori ni s-a atras atenţia că nu am rezolvat chestiunea copiilor instituţionalizaţi, a permeabilităţii graniţelor sau a traficului de persoane etc. Şi, bineînţeles, ori de cîte ori vreun şef de stat sau vreo altă personalitate publică, eventual un artist cu capul în nori, confunda Bucureştiul cu Budapesta sau cu Sofia, dovedind astfel că a rămas ori merita să rămînă corigent măcar la Geografie şi Istorie. "Mă bucur că mă aflu în frumoasa dumneavoastră capitală,

Budapesta", suna cîte o declaraţie binevoitoare, dar, vai, păcătuind prin inexactitate, iar noi zîmbeam acru-neguros, meditînd amar la gravele hibe de cultură generală ale ipochimenului. Şi ne gîndeam cum să organizăm la Bucureşti un campionat, cît de regional, un congres, cît de restrîns, o expoziţie, ceva, ca să astupăm lacunele istorico-geografice ale unuia sau altuia. În schimb, cum tresălta de bucurie micul orgoliu, devenit mare, cînd eram lăudaţi pentru un progres cît de infim, pentru buna purtare într-un caz mai mult sau mai puţin periferic... Stau şi mă întreb cum ar reacţiona micul orgoliu naţional german la mica gafă repetată pe