Firesc familiară în democraţiile tradiţionale, noţiunea stat de drept nu s-a strecurat decît rarisim în vocabularul limbii de lemn. Impactul noţiunii în Occident pleca de la prezumţia că legea este sfîntă. Nimic însă şi, prin urmare, nici legea nu putea fi sfîntă pentru o societate intensiv educată în spiritul ateismului ştiinţific. Nici măcar cel mai iubit fiu al naţiunii nu fusese tîrnosit sfînt, locul sacralizării îl lua o nesfîrşită beatificare în cheie ateist-ştiinţifică. Cultul personalităţii punea capăt conflictului milenar dintre sacru şi profan trecînd funcţiile celui dintîi asupra celui din urmă. Luminînd prezentul, dar aparţinînd posterităţii, voinţa lui plutea ca un vultur imperial deasupra tuturor legilor. Printre alte schimbări istorice, tranziţia a adus şi transformarea noţiunii "stat de drept" în calul de bătaie predilect, dar nu neapărat şi învingător, al tuturor guvernanţilor, indiferent de siglă. Ispăşirea ateismului ştiinţific prin cea mai telegenică dintre ortodoxii a făcut cu putinţă şi resanctificarea legilor. Întîiul gest prin care statul le recunoaşte primatul este frenetica lor multiplicare. Ca într-un tot armonios, cum se spunea odinioară, inflaţia monetară merge mînă în mînă cu cea legislativă. Avansul tranziţiei configurează o problemă capitală a eticii etatiste: de vreme ce el întocmeşte legile,

de ce ar fi statul dator să le şi respecte? Soluţia aleasă de statul tranziţional mioritic se caracterizează prin comportamentul diversificat pe care îl practică în această privinţă. Aşa de pildă el evită legile, înlocuindu-le cu alegrele ordonanţe de ugenţă; le inversează sensul prin diluviul instrucţiunilor de aplicare; le sincronizează cu legislaţia Uniunii Europene, care nu este totdeauna sincronizată cu actualele griji ale locuitorilor din spaţiul carpato-danubian; le interpretează sancţionînd aceeaşi infracţiune întîi cu 3 şi a