Indignări legitime, dar... O surprinzătoare coincidenţă a făcut ca, exceptîndu-l pe dl Z. Ornea, toţi autorii care s-au înscris la cuvînt pe această temă să se limiteze la una şi aceeaşi perioadă de timp şi, tot coincident, mai mulţi dintre ei au evocat odioasa asasinare a ing. Babu Ursu. Coincidenţele, ca subiect şi perioadă sînt probabil determinate de vîrsta autorilor care, cunoscîndu-le nemijlocit, i-a scutit de o documentare istorică. O întrebare firească pe tema în dis-cuţie, este: ce uităm, ce iertăm? Poate fi vorba de uitare şi de iertare dacă ne referim la năvălirile tătarilor, la decapitarea Brîncovenilor sau reprimarea răscoalei din 1907? Legitima indignare a unora dintre autorii respectivi faţă de cinismul unor foşti satrapi sau/şi torţionari ai fostului regim ce-şi justifică "patriotic" crimele pledează pentru ideea că uitarea, în corelare cu iertarea, implică, pentru contemporani, o anumită actualitate. Acceptînd necesitatea acestei actualităţi, nu se poate trece cu vederea că, în ultimii ani, se duce o campanie puternic susţinută pentru justificarea sau/şi cosmetizarea unor fapte şi personaje din anii imediat anteriori perioadei pe larg tratate în acest număr al Dilemei despre care aceştia nu pomenesc nimic nici ca uitare, nici ca iertare. În glosa dlui Z. Ornea care vizează (singular) perioada respectivă, tema uitării şi a iertării este în principal tratată prin prisma sufe-rinţelor evreilor, ceea ce mi se pare o li-mitare nejustificată. Neglijarea respectivei perioade, în anul împlinirii a 60 de ani de la rebeliunea legionară, a tot atîţia ani de la pogromul de la Iaşi, a împlinirii a 130 de ani de la naşterea lui N. Iorga, sub aspectul actualităţii, apare cel puţin ciudată. Trecerea cu vederea a ofensivei de reabilitare a lui I. Antonescu, proces în care s-au angajat mulţi intelectuali, unii dintre ei lideri de partide parlamentare şi neparla