Acum doi ani, într-o seară de august, bunica mea a suferit un atac cerebral. Nu foarte grav, din fericire, dar tot a fost nevoie să stea cîteva săptămîni în spital. Primul lucru de care îmi aduc aminte este Camera de Gardă de la Colentina (actualmente N. Gh. Lupu). Am găsit acolo doar o doctoriţă care a consultat-o pe bunica, a scris ceva în nişte registre şi apoi a trimis-o la Neurologie. O parte a spitalului era în renovare şi ferestrele tuturor saloanelor erau închise, pentru ca bolnavii să poată dormi. Pentru ca să poată şi respira, uşile erau date de perete. Mirosul de spital era pătruns de o duhoare de urină, transpiraţie şi aşternuturi stătute. Nu ştiu de ce, întotdeauna m-am gîndit că dacă necazurile ar avea miros, ar trebui să miroasă a spital. În camera în care trebuia să stea bunica, mai erau alte două femei în vîrstă. Ştiau deja care sînt obiceiurile casei: "nu mai ţineţi la gît lănţişorul acela, p-aici se mai fură, mai bine daţi-l să-l ducă acasă. La băiatu' cu cărucioru' îi daţi zece mii, la infirmieră vreo douăj de mii, ca să vă puie plosca. Dacă puteţi şi un pacheţel de cafea, e bine". De fapt, nu prea se mai punea problema de putut, fiindcă în spitalul respectiv funcţiona din plin legea nescrisă a cotizaţiei, fiecare personaj de acolo avîndu-şi baremul său. Punga asistentului şef, de exemplu, trebuia să conţină obligatoriu sticla de ceva, da, merge un Jack Daniels, inevitabilul cartuş de Kent - fortăreaţa aurie încă avea mare succes de public - şi, ca la nuntă, plicul cu bani. Cînd ofereai cadoul trebuia să zîmbeşti tîmp şi să spui cu glas tremurat "Ştiţi... e pentru dumneavoastră, o mică atenţie", de parcă i-ai fi dat un breloc şi nişte prune uscate. Reacţia atenţionatului atingea toate stadiile ipocriziei. Unu: indignarea "Vaaaai, dar nu se poate aşa ceva, nu pot să primesc", doi: gratitudinea - "vă mulţumesc, sînteţi aşa de amabil etc." tre