Imaginea profesorului – asa cum o vehiculeaza mass media – este a unui bugetar prost platit, usor de manipulat, facindu-si meseria nu din pasiune, ci pentru ca nu este capabil sa faca altceva. De aici, ar decurge conservatorismul, nevoia de dirijism, plingerile ca este incarcat cu prea multe sarcini atunci cind ar trebui sa-si asume responsabilitati.
Nu pot sa neg ca unele dintre aceste etichetari sint adevarate, dar o astfel de imagine sufera de o simplificare grosolana. In mare masura de acest lucru ne facem vinovati noi insine. Spre deosebire de alte categorii profesionale ca medici, avocati sau arhitecti, ne lasam prea des reprezentati de persoane care cunosc problemele doar dintr-o singura perspectiva si dintr-un singur loc. Realitatea este mai complicata, desigur contradictorie, dar, de buna seama, mai vie. Asa este cazul mult discutatei hotariri a Ministerului Educatiei de a limita la trei numarul de manuale alternative pentru liceu. S-au pronuntat ziaristii, editorii, reprezentantii din MEC ai fostei si actualei puteri, dar nu si cei care lucreaza efectiv cu aceste manuale, indiferent de pozitia lor. S-a creat astfel impresia unei unanimitati si – de aici, pornindu-se de la ideea ca manualele alternative au fost percepute ca primele dovezi materiale, concrete ale reformei in invatamint – convingerea antireformismului profesorilor.
In cele ce urmeaza voi vorbi in nume propriu si cred ca experienta la catedra, cit si implicarea in problemele legate de reforma, in activitatile cu elevii si profesorii pot sa confere o anumita credibilitate opiniilor exprimate.
Ca profesoara de limba si literatura romana considerata „buna“ am functionat aproape de la inceputul carierei mele la un liceu din Cluj si am simtit frustrarea – de altfel, comuna aproape tuturor colegilor mei – pe care ti-o creeaza folosirea manualului unic. Orice disciplina umanis
