Amantul Marii Doamne Dracula este apogeul creaţiei lui Fănuş Neagu. Scriitorul a reuşit aici să desăvîrşească descompunerea propriei literaturi pînă la a ne servi un cadavru estetic devorat de viermii hidoşi ai celei mai totale lipse de autocontrol pe care am întîlnit-o în literatura română actuală. în plus, această carte vine să adîncească în sens blagian un mare mister al criticii române postbelice: de ce a fost şi mai este considerat Fănuş Neagu un mare scriitor? Din 1967, de la volumul de nuvele Vara buimacă, toată lumea pare să fi fost în aşteptarea marilor romane ale acestui scriitor. între timp au apărut îngerul a strigat (1968), Scaunul singurătăţii (1987) şi mai ales extraordinar de aplaudatul Frumoşii nebuni ai marilor oraşe (1976). Ici colo, cîteva semnale că aceste romane n-ar fi de fapt ceea ce se aştepta, cîteva observaţii de bun-simţ (Monica Lovinescu şi Ion Negoiţescu), iar la polul opus, laude dintre cele mai înalte. Eugen Simion e printre cei mai neclintiţi întru admiraţie.

Dacă ar fi fost de găsit în acest ultim roman semnat Fănuş Neagu cea mai mică urmă de luciditate auctorială sau vreo cît de palidă auto-ironie, poate ar fi fost posibil să ajungem la concluzia că în mod deliberat, suprarealist, avangardist, scriitorul îşi aruncă în aer propriile premise. Cartea arată în mod evident cum tot ce s-a spus laudativ despre acest autor a fost spus cumva în pofida textelor sale. Acestea nu conţin în mod concret decît semnale, virtualităţi a ceea ce acest scriitor ar fi putut să producă dacă... dacă ar fi avut un dram de autocontrol fără de care un car de talent nu înseamnă nimic.

�Lumea fănuşiană" (E. Simion) nu există pentru că nu are nimic care s-o individualizeze, e doar oglinda felului în care bucăţica de moştenire mateină pe care autorul şi-o arogă a fost călcată în picioare grosolan. Nu rămîne din ea decît o schemă vagă, în tuşe