Puţine personalităţi culturale şi politice ale Antichităţii s-au bucurat de reputaţia peste secole a lui Marcus Tulius Cicero: prototip al oratorului, om politic care a lichidat în calitate de consul conjuraţia lui Catilina, scriitor celebru în epocă şi peste veacuri, teoretician literar, el s-a ilustrat şi prin introducerea gândirii speculative la Roma. Romanii erau prin construcţia lor genetică refractari filozofiei: În anul 155 în.d.Cr. a sosit în cetatea eternă o solie ateniană formată din trei filozofi, academicul Caeneade, stoicul Diogene din Babilon şi peripateticul Critolaus. După îndeplinirea misiunii diplomatice, ei au ţinut conferinţe în care i-au uluit pe romani prin virtuozitatea cu care îşi susţineau ideile. Mai ales Caeneade a lăsat cea mai puternică impresie, deoarece a îndrăznit să argumenteze convingător chiar în centrul imperiului teza nelegitimităţii imperialismului roman. Elita politică romană a fost fascinată, incapabilă să formuleze vreo obiecţie, iar reacţia conservatoare promptă: filozofii au fost izgoniţi din Roma, deoarece spune Pliniu cel Bătrân, romanii nu mai ştiau să discearnă adevărul de neadevăr. Cu toate acestea, odată intraţi în contact cu lumea greacă, descendenţii lui Romulus au trebuit să adopte formulele superioare ale civilizaţiei greceşti; între disciplinele care au pătruns în cetatea eternă a fost şi filozofia. Începuturile au fost însă foarte timide: Cicero, în general indulgent cu concetăţenii săi, este foarte sever cu primii autori de tratate filozofice romane, care s-au limitat la a reda în stil rudimentar ideile lui Epicur.

Când avatarurile vieţii politice l-au îndepărtat pe Cicero de treburile cetăţii, el s-a dedicat filozofiei pentru a-i deprinde pe concetăţenii săi cu această disciplină inventată de greci. În fapt, el nu este creator de filozofie, ci în scrieri precum Despre supremul bine şi supremul rău,