Nu cred să mai fi relatat întîmplarea de mai jos care mi-a marcat adolescenţa. Am consemnat-o, imediat după ce s-a petrecut, într-un caiet care s-a rătăcit, dacă nu cumva a fost distrus de bunicul meu matern, din teama că va cădea în mîinile cui nu trebuie. O vreme caietul a stat ascuns în seiful din peretele camerei în care mă refugiam să citesc. E vorba de camera strămătuşii mele, despre care am tot scris. N-am idee cum a ajuns acolo. Venind o dată pe neaşteptate de la şcoală, am găsit camera răvăşită de o curăţenie generală. Ochii mi-au căzut pe o gaură din perete, exact în locul unde se afla de obicei fotografia înrămată a unui unchi al bunicii mele şi al surorii ei, care se sinucisese din dragoste sau fiindcă avusese mari datorii la cărţi. (Versiunea familiei era prima, cea reală, probabil, a doua.) Vedeam prima oară un seif. înăuntru, alături de cîteva acte de proprietate familială din secolul XIX, era caietul cu însemnările mele. Dîndu-şi seama că l-am descoperit, bunicul, cred, a obligat-o pe strămătuşa mea să-l ardă. E o ipoteză greu de dovedit azi, cînd toţi protagoniştii sînt morţi de mult, dar foarte plauzibilă.

Şi, acum, iată întîmplarea. în după-amiaza zilei de 14 august 1952, mama a venit la Rm. Vâlcea, unde fratele meu şi cu mine ne aflam în vacanţă, la bunici, ca să ne ia acasă, la Sibiu. Peste două săptămîni urma să înceapă şcoala. Am aşteptat-o la gară, noi, copiii, şi bunicul, de unde am urcat pe jos bulevardul, veseli, sporovăind, bucurîndu-ne de vara splendidă care se apropia de sfîrşit. Mama purta o rochie uşoară, cu flori mici şi pastelate. Era o femeie încă tînără, nu împlinise 43 de ani, spirituală, interesată de tot ce era în jur, care ştia să se facă amuzantă. Mi-aduc aminte cum rîdeam toţi patru în hohote (bunicul ceva mai rezervat) îndreptîndu-ne spre casă. Am uitat complet orele imediat următoare. Nu mai ştiu cum ne-am petr