Dacă lemnul, osul şi piatra, cea din urmă în toate variantele sale, au fost consacrate în sculptură ca materiale asupra cărora nu se poate interveni decît prin tehnica cioplirii, ca materiale supuse, cu alte cuvinte, principiului eliminării, lutul şi gipsul se supun, în aceeaşi perspectivă, principiului adăugirii şi, evident, din punct de vedere tehnic, procedeului modelării. însă atît lutul, cît şi lemnul, osul şi piatra, împreună cu tehnicile derivate nu sînt, propriu-zis, doar componente majore ale sculpturii (şi, de multe ori, chiar sinonime ale acesteia ), ci şi, - iar dintr-un anumit punct de vedere, chiar în primul rînd -, substanţe şi practici mitologice, prezenţe de care construcţia umanităţii, în datele ei fizice, morale şi spirituale, se leagă în mod profund şi nemijlocit. Din protoistorie şi pînă astăzi, aceste materiale şi aceste tehnici nu au absentat, practic, de la nici unul din momentele de afirmare a civilizaţiei omeneşti, fie că ele s-au manifestat în planul restrîns al experienţei individuale, fie în acela, mult mai autoritar, al acţiunii colective. Nici măcar astăzi, cînd au apărut nenumărate materiale noi şi instrumentarul tehnic s-a diversificat şi s-a rafinat pînă aproape de limitele ficţiunii, lemnul, piatra şi lutul, împreună cu tehnicile lor, uneori fixate în memoria stereotipă a unor ritualuri şi deplasate dinspre gestul utilitar către gratuitatea ceremonială, nu numai că n-au dispărut, dar s-au şi adaptat, căpătînd înţelesuri, conţinuturi şi funcţii noi. Dar dacă materialele şi tehnicile s-au păstrat de-a lungul timpului, ele nu au rămas, cu necesitate, şi solidare. Urmărind, spre exemplu, evoluţia în timp a lemnului şi a cioplirii, se poate observa uşor că această tehnică, fără a dispărea, nu mai este suficientă şi ea se completează, în anumite momente, cu alte procedee, cum ar fi, în primul rînd, cele de asamblare.

Vîrsta cl