Înarmat cu un carton pe care scrisesem îngroşat numele semioticianului italian ce sosea cu o cursă dispre Elveţia, făceam involuntar parte dintr-un grup de vreo douăzeci de oameni, foarte răbdători, în ciuda întârzierii avionului. Nu prea înţelegeam noi această întârziere anunţată din când în când, iarăşi cu câte un nou sfert de oră, de vreme ce avioanele nu pot staţiona în văzduh. îmi plăcuse replica italianului când i s-a spus că la Bucureşti încă mai sunt tulburări: �Ei şi, eu vin pentru semiotică!"
De la o altă cursă ce revărsa pe poarta de la vamă cărucioare doldora de bagaje m-am auzit strigat pe nume: o familie arătoasă, cu doi copii frumoşi, �occidentalizaţi". Părinţii purtau pălării cu boruri mari - în plină iarnă - parcă veneau din Mexic. Bărbatul, după ce strigase, s-a şi repezit să mă îmbrăţişeze, mi-a prezentat familia, flatându-mă:
- Colegul meu de liceu, dragă... de care ţi-am vorbit de atâtea ori. Iată-l în carne şi oase. E drept, acum mai mult oase. Ia să pui mâna să te mai îngraşi puţin. Te-am pomenit poate de zeci de ori, ori de câte ori aveam de scris rapid o notă verbală. Ziceam: �Mă, ce bun ar fi fost Marius să-mi arate cum e corect!" întreab-o pe nevastă-mea dacă te mint...
*
Era Brădoiu. Coleg de liceu fiindu-mi, se lipise de mine, aproape la propriu, starea asta era vizibilă mai ales în preajma tezelor, apoi a bac-ului. Când aveam examen scris, trăgea atât de vizibil cu ochiul în lucrarea mea, încât cred că era lăsat să facă asta. Profesorii ştiau al cui fiu era, se mărgineau să privească din mers la ce scriu eu, apoi îl băteau pe el pe umăr. Am fost la un moment dat dispus să-l meditez, prea îmi împingea pachete de Kent ori îmi strecura în servietă pungi cu cafea, mă jenam pur şi simplu să le primesc fără să depun vreun efort special. �Lasă bătrâne, nu prea am eu timp de meditaţii, pentru A.S.E.
