Baudolino, păsările roq si pădurea narativă

În ciuda celor aproape şase sute de pagini, cel mai recent roman al lui Umberto Eco se citeşte pe nerăsuflate. Evident acest lucru nu înseamnă că ne aflăm în faţa unei cărţi facile, dimpotrivă. La sfîrşitul lecturii persistă impresia vag neliniştitoare că ţi-ar fi putut scăpa ceva esenţial, că dincolo de desfăşurarea rapidă a evenimentelor senzaţionale se ascunde un sens mai adînc, poate de aceea cititorul este şi tentat să reia anumite pasaje, pagini, uneori capitole întregi, să mai zăbovească un timp în pădurea narativă, rătăcind pe urmele lui Baudolino în ţinuturi imaginare pline de un farmec exotic, de-a lungul unor hărţi trasate din loc în loc la propriu, cu o stîngăcie studiată ( p. 89, p. 361 etc.), în regatul ficţiunii fără limite.

Deşi în mai mică măsură ezoteric decît Numele trandafirului sau Pendulul lui Foucault, Baudolino este construit, ca şi acestea pe mai multe planuri, înglobează mai multe niveluri de semnificaţie, reciclează o cantitate însemnată de clişee narative, se bazează pe o informaţie mitologică, istorică şi teologică demnă de invidiat, pe scurt îndeplineşte toate condiţiile pentru a deveni un best-seller, fără a displăcea nici publicului cultivat, fie acesta oricît de elitist. Scriitorul italian ştie exact cum să întreţină suspansul, dozează cu grijă elementele de senzaţional şi mostrele de erudiţie, adoptă mecanismele literaturii de consum, dar face din cînd în cînd cu ochiul cititorului avizat, ştie să fie amuzant sau grav, după împrejurări. Cînd (re)construieşte - ca şi Calvino în Cavalerul inexistent - atmosfera Evului Mediu, este atent mai cu seamă la detalii, la mica istorie, la ceea ce se întîmplă în culise. În timpul incendierii Bizanţului, de pildă, îl preocupă descrierea în detaliu a preparatelor culinare servite lui Nicetas, căruia Baudolino îi istoriseşte între timp