Modernismul: e un subiect vast cît un continent. Oricît ne-ar părea de cunoscut, dacă nu familiar, există tentaţia de a-l străbate neîncetat, din conştiinţa complexităţii peisajului său, a multiplicităţii unghiurilor din care poate fi abordat, a luxuriantei vegetaţii textuale ce-l acoperă, capabilă a-ţi da, pînă la urmă, senzaţia îmbătătoare a necunoscutului. O recentă încercare de explorare îi aparţine Mariei-Ana Tupan, care, în volumul Discursul modernist, se declară a fi ispitită "mai curînd de o hartă conceptuală decît de o descriere sau inventariere a fenomenelor". Impune minuţioasa d-sale informaţie ŕ la page, ca şi, în temeiul acesteia, o evitare a unei unilateralităţi metodologice, ergo a unui reducţionism mai mult ori mai puţin oneros. În chip inteligent, metoda aleasă este cea a pluralismului metodelor, sub semnul a ceea ce s-ar putea numi un postmodernism teoretic, în consonanţă cu ce se petrece pe alte meridiane, adică o degajare a perspectivei de obsesiile succesive ale cîte unui singur punct de vedere: "În anii nouăzeci, în proporţie covîrşitoare, studiile literare universitare indică o renunţare la purismul metodei, ca semn al recunoaşterii nu numai a codificării textului literar la diferite nivele, dar şi a imposibilităţii de a epuiza, dintr-o singură poziţie teoretică, sensurile lor multiple, contradictorii, peste care s-au suprapus uneori alte discursuri, alte sensuri istorice constituite. Se recunoaşte chiar că teoriile înseşi sînt pluraliste, că există mai multe "feminisme" (şcoala franceză sau anglo-americană), "deconstrucţii" (în linia lui Derrida sau în varianta americană a lui Paul de Man), "critici psihanalitice" (freudiene şi lacaniene)...".
Un prim nivel la care apare analizat modernismul e cel filosofic, întrucît teoria literară modernă e înclinată a aprecia rolul criticii ca un examen eminamente raţional, aşadar ca o formă spe
