convorbire cu dr. Silviu ISACU,

psihiatru, Spitalul Militar

Sinonimele fidelităţii - devotament, credinţă, statornicie în sentimente - dau strălucire şi valoare acestui cuvînt, ca diamantele care alcătuiesc o diademă. Comparaţia romantică umbreşte însă foarte adesea celălalt înţeles al fidelităţii, care presupune precizie şi exactitate absolută în redarea unei realităţi aşa cum este ea: un prim-plan nemachiat nu avantajează pe oricine. A fi pururi fidel, respectînd realitatea interioară a propriei persoane, cu tot ce cuprinde aceasta, sau a fi statornic în devotament, construind mereu o "imagine", pentru a rămîne fidel celui de-alături şi credinţei pe care el a investit-o în viaţa cuplului?

Nevăzutul prag Stimate domnule doctor, putem considera fidelitatea ca pe un dat temperamental sau ca pe un efect al educaţiei? Fiecare dintre noi are un anumit prag de culpabilitate, o amprentă caracterizantă. Fiecare suportă culpabilitatea într-un fel aparte; bineînţeles, asta ţine şi de educaţie, dar, mai curînd, este un dat structural. Unii, mai insensibili, resimt mai puţin vina pentru relele făcute. Alţii, dimpotrivă, suferă un disconfort teribil cînd sînt infideli partenerului de cuplu; trăirea lor negativă e mult mai mare decît efectele pe care le provoacă nestatornicia faţă de celălalt. Aici sînt două elemente care intră în conflict: hedonismul şi frîna. Cînd e vorba de pragul de suportabilitate, nici noţiunea de bine sau de rău nu mai contează. Oamenii cumsecade, cuminţi şi buni prin firea lor, sînt cumsecade pentru că disconfortul pe care-l resimt dacă fac rău este atît de mare încît nu fac răul; asta-i, de fapt, baza comportamentului lor onest. Noţiunea de fidelitate este investită moral, rezultă din educaţie şi din comandamentele etice; atunci lucrurile se schimbă întrucîtva. Contează şi opinia publică? Cred că procentul de aventuri, de afaceri e