La Calafat am văzut în vara aceasta cea mai mică porţie de crenvurşti din viaţa mea. E vorba de un sfert de cîrnăcior, tăiată la comanda unui bătrîn murdar şi nebărbierit, care n-avea mai mult de 1.500 de lei "la viaţa mea", ca să-l cităm. Vînzătoarea i-a cîntărit-o şi s-a înduplecat să pună ea restul, adică 1.000 de lei, pînă la valoarea calculată a îmbucăturii, identică în dimensiuni şi aspect cu degetul ei mic. Contrar aşteptărilor mele, omul n-a mîncat-o pe loc, ci şi-a luat-o la pachet, probabil ca aperitiv la cea de-a doua sticlă de votcă din ziua aceea. Asta mi-a adus aminte de cea mai mare porţie de icre negre pe care am văzut-o vreodată. Şi nu într-un film despre deliciile vieţii pe Coasta de Azur, ci tot aici în România. Era la un festival de film, la care bufetul (nimeni nu se mai bazează doar pe artă ca să atragă publicul) cuprindea şi un platou mare cu icre negre. De el s-a apropiat unul dintre invitaţi, înarmat cu un polonic, confiscat probabil de la raionul de ciorbă de vis-à-vis. Cu unealta aceasta, omul a început să-şi care în farfurie icrele, pînă cînd a format un morman înalt cît o găină friptă, gata-gata să dea pe de lături. Fericit, consumatorul nostru s-a retras la masa lui, unde l-am putut urmări în următoarea oră de muncă cu fălcile, din ce în ce mai palid la faţă, însă incapabil de a se abţine de la o asemenea pleaşcă. Între aceste două extreme se întinde cantina noastră naţională, fără separeuri, cu meniu mai mult sau mai puţin fix şi aservire promptă. Aici au succes chelnerii care ştiu să taie porţiile cît mai mici şi să aducă spirtul cel mai ieftin. Aici n-ajung creveţii şi nici homarii, pateul de gîscă ori asparagusul şi varza de Bruxelles, atît de încărcate de vitamine şi oligo-elemente. Însă ele trebuie că sfîrşesc în unele farfurii, odată ce supermagazinele cu pretenţii îşi permit să ţină metri întregi de rafturi şi frigidere o