Vîlva pe care faimoasa lucrare a lui Francis Fukuyama o stîrnise la apariţie nu i-a îngăduit totuşi să fie inclusă în bibliografia învăţămîntului ideologic indigen. Redusă la un singur autor, respectiva bibliografie nu omitea totuşi tulburătoarea întrebare: cum stăm cu istoria?, căreia îi dădea nu unul, ci două răspunsuri la fel de tranşante. Primul răspuns: departe de a lua sfîrşit, istoria de-abia începe, dovadă intrarea ei într-o epocă a cărei grandoare nu se măsoară în ani, ci în carate. Al doilea răspuns: istoria ia evident sfîrşit tocmai atingîndu-şi ţelul secular în ivirea acestei epoci. Lăsîndu-ne fără învăţămînt ideologic, tranziţia pare să ne lase, de asemeni, dacă nu fără istorie, măcar fără partide istorice. Nici ele, nici liderii lor tradiţionali nu au supravieţuit represiunilor la care le-au - şi i-au - supus dictatura stalinistă. Doar cîţiva foşti militanţi tineri, ajunşi la vîrste matusalemice, au încercat după decembrie 1989 să reia firul întrerupt al acestei tradiţii. Sub dubla siglă a PNŢ şi a PNL s-a înjghebat o firavă opoziţie înăuntrul căreia prevalenţa au dobîndit-o urmaşii lui Maniu şi Mihalache. Amnistiaţi după ani grei de detenţie, ei au trăit întregul sfert de secol ceauşist fără ca vreunul să se fi afirmat printre disidenţii notorii ai acelor vremi. Ei nu s-au aflat în fruntea şi nici măcar în mijlocul luptătorilor din zilele şi nopţile revoluţiei şi nici nu au prezentat propriul lor program politic de înlocuire a dictaturii care să rivalizeze ca promptitudine şi plauzabilitate cu cel al foştilor reformişti din PCR. Anunţînd reînvierea PNŢ, ei au început prin a-i ostraciza pe foştii comunişti, spre a căror racolare s-au avîntat apoi cu o viteză comparabilă. Imprimînd partidului trăsături ale unui ordin gerontocratic, ei s-au declarat monarhişti, convingere la care au renunţat fără să se explice. Lipsiţi de o bază socială şi de o viz