Nu sînt un fan al plajelor. Să zaci acolo năclăit de unsori - asta este viziunea mea despre iad. E mişto să te laşi purtat de valuri preţ de aproximativ un minut, pînă cînd vine un val mare care te izbeşte de stînci. Şi după aia te doare o lună. Aşadar, numai pentru că sînt băiat de treabă am acceptat să mă întind pe un chaise-longue, sub un palmier înalt, în Martinica. Am închis ochii şi am început să gîndesc gînduri luminoase, azurii. Mari saci albaştri de plastic erau puşi în jurul ciorchinilor de banane care atîrnau din bananieri, pe plantaţiile de banane pe lîngă care trecusem în drumul nostru spre plajă. Marea era albastră. O ditamai libarcă albastră plutea pe deasupra unui bolovan care se iţea din marea cea albastră. Apoi o alta. Apoi întregul cer se umplu de libărci albastre. Zburătoarelor le place să plutească prin aer, ocolind Anse-Cafard şi să aterizeze pe o plajă pe care se află cincisprezece personaje de tragedie, 'nalte de trei metri: Monumentul Sclavilor, de la Diamant. Asta m-a făcut să deschid ochii, cuprins de groază. Cînd m-am uitat în sus, am văzut un mănunchi mare de nuci de cocos, culcuşite la subsuoara palmierului. Semănau cu minele din al doilea război mondial pe care le vedem iţindu-se prin filme. Una din ele îmi era predestinată. Dar eram la plajă, nu? Am mai zăcut acolo vreo zece minute, cu urechea ciulită, să prind plesnetul cozii şi vîjîitul nucii căzînde, tot mai puternic pe măsură ce se apropia de pieptu-mi. De-ar fi să mor ucis de o nucă de cocos, aş rămîne pe veci un monument al ridicolului. Nimeni nu ar putea vorbi despre moartea mea cu o moacă serioasă. Oamenii ar izbucni în rîs. În cel mai bun caz, ar inventa un cocktail din lapte de cocos în onoarea mea şi s-ar strica de rîs rostind toasturi. Nu, era prea din cale-afară de groaznic. Am ţîşnit în picioare şi am luat-o la fugă pe aleea înflorită către cameră, trîntind uşa în