În 1990, argumentul a fost următorul: nu poţi să arunci copilul care nu ştie să înoate în bazin şi să-l laşi să se înece. Era dat exemplul negativ polonez, cu mulţi şomeri şi întreprinderi închise. Să facem, întîi sectorul de stat să meargă şi apoi îl privatizăm. O metafora chirurgicală era dragă celor cărora terapia de şoc li se părea desprinsă din filmele horror: dacă facem o reformă rapidă riscăm ca operaţia să reuşească şi pacientul să moară. După 11 ani, ar fi trebuit să culegem roadele modelului românesc de reformă: calculată, înţeleaptă, calmă, controlată. În fapt, economia şi societatea s-au împărţit în două: cea care s-a descurcat pe cont propriu şi cea care a rămas dependentă de stat, bălăcindu-se pe mal. Această concluzie este riguros şi dureros demonstrată în numărul patru al Raportului de avertisment privind potenţialul de criză, scos de Societatea Academică din România. Printr-un sondaj focalizat pe potenţialul de conflict social, lucrarea surprinde cele două societăţi: o majoritate (57%) care susţine dependenţa faţă de stat, în timp ce 36% sînt individualişti şi se bazează pe puterile proprii. În majoritatea lor, românii sînt ceea ce autorii numesc "capitalişti rezervaţi": sînt de acord că întreprinderile private sînt mai bine administrate decît cele de stat, însă această calitate superioară este un cost suportat de angajaţi, astfel încît poziţia faţă de privatizare este mereu ambivalentă: privatizarea este bună în sine, dar personal ar alege să lucreze la stat. Nu este foarte clar ce înţeleg prin privatizare, de vreme ce 57% cred că statul ar trebui să continue să aibă un cuvînt de spus în modul de funcţionare a întreprinderilor şi după vînzarea lor. Un fel "de să se privatizeze primesc, dar..." Cealaltă Românie este mai nehotărîtă, oricum mai mică: 27% din populaţia urbană, majoritatea lucrînd în sectorul privat, ar favoriza desfiinţarea sect