Uneori dragostea are mirosul umed şi sărat al mării şi culoarea întunecată, opalescentă pe care o capătă apa cînd soarele apune dincolo de ea. Uneori, dragostea vine cu o intensitate violentă, tăindu-ţi respiraţia, orbindu-te prin excesul de imagine pe care ţi-l oferă. Căci de la o imagine a pornit totul. De la o imagine la malul mării a început iubirea de o lună din vara aceasta. Într-adevăr, ţi se poate întîmpla la orice vîrstă. Părea un univers straniu micul golf în care ne întîlneam zilnic. Un univers străjuit de perla orbitoare a mării care se confunda cu cerul, de braţele abrupte ale golfului care semănau cu două miradoare din care numai pietrele ne priveau şi de plaja plină de cochilii sidefate şi scoici moarte. Şi marea, cu glasul ei invincibil, umplînd cu un zgomot cald acel spaţiu mirific, acel straniu univers. Ajungea, în fiecare dimineaţă, înaintea mea. Îl găseam la mal, acolo unde marea îi ajungea pînă la genunchi. Aproape nemişcat, părea că trăieşte răcoarea apei cu o voluptate infinită. Eram doar noi doi, zi de zi, doar noi. Era de o frumuseţe dumnezeiască. Soarele se răsfrîngea pe pielea lui ca smoala şi, după o străfulgerare de o clipă, lumina era parcă înghiţită în abanosul fierbinte al epidermei sale. Strălucea tot de parcă plouase pe el cu praf de diamant. Alteori, părea un cub de gheaţă care se topeşte, fiecare strat transformat în apă aducînd la lumină un altul şi mai sclipitor. Avea ochi mari şi oblici, de culoarea aurului vechi şi părul îi scînteia nebuneşte. Mi-ar fi plăcut ca viaţa să se rezume la atît: la frumuseţea aproape înspăimîntătoare a unui trup plin de o tainică voluptate, la clinchetul de cristal al valurilor lovindu-se de ţărm, la lumina diafană şi moale care ne înconjura. Mi-ar fi plăcut ca viaţa să aibă simplitatea maiestoasă a unui golf uitat de lume undeva, pe o plajă din Venus. Şi mi-ar mai fi plăcut ca acea viaţă să n