"Cerberele" unui buzoian Dragi prieteni,

Trebuie să recunosc că am tot amînat această scrisoare, am tărăgănat compunerea ei. Îmi vine greu să mă adresez revistei Dilema: mi-e frică să nu fac vreo greşeală (minoră sau nu), mi-e frică să nu fiu prea categoric, prea radical, mi-e frică să nu vă dezamăgesc. Şi asta pentru că sînteţi singurii mei prieteni (nu e o linguşire, vă asigur), singurii prieteni adevăraţi. De aceea, în scrisoarea de faţă, m-am hotărît să fiu cît mai sincer cu putinţă. Ăsta e unul din cele mai dificile lucruri din lume, o să încerc să fiu sincer cît se poate, nu promit prea mult. Să nu credeţi că vreau să-mi mărturisesc viaţa sau cine ştie ce păcat. Vorbeam despre sinceritate pentru că în orice lucru e extrem de uşor să se insinueze minciuna, falsul, o mică deviere de la cursul real al faptelor. Vă scriu pentru că am văzut în lista de "dileme" viitoare aceea privind starea bibliotecilor din România. În ultima vreme, fiind în vacanţă, am cam colindat biblioteca judeţeană de aici. Trecînd peste problemele esenţiale (lipsa cărţilor, a fondurilor, a spaţiului), ceea ce mi-a atras atenţia au fost bibliotecarele. Nu ştiu în alte părţi cum o fi, dar aici e o adevărată aventură să faci rost de cartea care îţi trebuie. Bibliotecarele astea de la noi sînt nişte "cerberi" care te cam împing la disperare. Trebuie să ai tact şi, mai ales, multă, multă umilinţă. Nu trebuie să le întrerupi de la masă, din povestitul şi comentatul telenove-lelor, cel mai bine e să nu te uiţi în ochii lor căci nu vrei să creezi impresia că ai fi "sfidător". O bibliotecară e cu adevărat stăpînă între rafturi, este "mama lor". Cum vă spuneam, nu ştiu în altă parte cum e, dar aici cea mai puternică trăsătură comună a lor este autosuficienţa. De multe ori mă simt ca un intrus, ca un străin ce a intrat cu nesimţire şi tupeu scîrbos într-o casă de oameni care dorm, noaptea, î