Pe la ora şase seara am coborît din autobuzul în care ne petrecusem mai mult de o jumătate de zi (plecase cu întîrziere din Alba Iulia, avusese o pană, făcuse vreo două popasuri nejustificate). Acea vale pierdută din munţii Apuseni ni s-a părut dintr-un început sumbră sau poate aveam un presentiment... oricum era o vale izolată, îngustă, întunecoasă, umedă - o locaţie ideală pentru scena finală al unui horror american de duzină. Am traversat satul destul de sărăcăcios, aproape pustiu, am cumpărat nişte ţigări de la un magazin mixt. Mai aveam de mers cam un kilometru pînă la mînăstire. Eram doi copii de Bucureşti, îmbrăcaţi în blugi şi cu rucsace în spate care, de obicei, în orice "plecare" - voiaj de plăcere ne lălăiam repertoriul de cîntece, rîdeam din orice fleac, comentam ironic locuri şi oameni. Atunci, însă, tot drumul am tăcut. Mînăstirea, acea "bijuterie a munţilor Apuseni", "vestită pentru harul călugărilor" dar şi pentru "chiolhanurile pe care le poţi trage aici, cu miei la proţap şi cu poloboace cu vin" - după cum fuseserăm bine informaţi de anumiţi amici - ne-a întărit senzaţia apăsătoare, iniţială. Nu era nici pe departe cadrul monahal, idilic pe care ni-l închipuiserăm. Am fost întîmpinaţi de părintele Iulian, "father Julian" cum l-am denumit noi într-un soi de batjocură naivă, un ins pe la vreo 35 de ani cu un chip tras şi chinuit. Aveam o recomandare de la un pictor de icoane la modă. "Aşteptaţi!", ne-a spus şi ne-am aşezat pe o bancă. "Se poate fuma?" Bineînţeles că nu se poate fuma în incinta mînăstirii şi oricum "la ce bun să fumaţi cînd ştiţi că tutunul e iarba dracului şi că veţi fi pedepsiţi..." Un puştan de vreo paişpe ani, un soi de "best boy" al mînăstirii, aflat întîmplător atunci prin curte, ne-a făcut cu ochiul, apoi ne-a îndrumat în spatele unui şopron unde am tras pe fugă o ţigară. "Să nu-i băgaţi prea mult în seamă pe călugări" n