Dintre gesturile inteligente - ei, şi cîte sînt? - pe care mi le-am însuşit greu, dar agreabil, în ultimii 10 ani de libertate din ce în ce mai puţin ameţitoare, cel mai consistent îmi apare a fi acela de a nu mai trînti uşa după o discuţie oricît de enervantă, oriunde şi cu orişicine s-ar desfăşura. Fireşte, nu e un gest de fiecare zi, nu mai sînt în stare să mă cert violent la fiecare silabă (am fost cîndva şi aşa!), pot tăcea minute întregi în numele unei porunci nescrise, din păcate, în nici o lege: lasă-l pe cel din faţa ta să-şi termine fraza! Ştiu că din p.d.v. medical, strict medical, a te feri să trînteşti brutal o uşă nu este întotdeauna recomandabil; sînt doctori de nervi, de ficat, de nas-gît-urechi care pot demonstra temeinic ce rău poate face omului o asemenea reţinere şi invers - cît bine cardiovascular, ce linişte, ce prospeţime de spirit poate insufla o sănătoasă şi zdravănă pocnire a uşii care va speria vecinii şi va cutremura pereţii odată cu bibelourile din vitrină. "Ei şi? Ce contează? Decît să-i spargi capul cum e normal, scapi mai ieftin trîntindu-i uşa în nas! Nu e o concesie prea gravă, crede-mă!" "N-ar fi preferabil să-l scuipi între ochi?" "Durează, uneori ai gîtul uscat, s-ar putea să nu-l nimereşti şi ar fi penibil! Nu, ascultă-mă pe mine - trînteşte uşa bine!" Am reprodus, rezumînd onest, ce m-a sfătuit un bun prieten - logoped cîndva, azi legumicultor pe lîngă Bolintin - cu care m-am consultat de cum a început să mă apese această stranie presiune: să închid cît mai uşor, cît mai delicat, cît mai încet uşa, în caz de violenţă verbală cu semenii mei. Nu voi omite că o prietenă - o torturată a problematicii morale - mi-a spus-o franc: "Comiţi o laşitate plus o ipocrizie faţă de tine însuţi: dacă îţi vine să trînteşti uşa, de ce să nu te comporţi sincer şi spontan?". Numai că pentru mine problema nu e nici morală, nici medicală, ea