Încheiam articolul de săptămîna trecută spunînd că obsesia pentru propria imagine poate deveni foarte uşor fatală pentru cariera unui politician. Tentaţia e mare: amestecul dintre ego-ul naturalmente supradimensionat al politicianului şi necesitatea reală, în termeni politici, a preocupării pentru propria imagine este irezistibil. Orice politician român ştie azi foarte bine că o campanie de imagine profesionistă îi aduce, pe termen scurt, puncte. De aceea, şi la noi şi aiurea, campaniile electorale, prin definiţie perioade foarte scurte imediat înaintea alegerilor, sînt perioade în care se manevrează imaginile politicienilor. Campaniile electorale sînt perioadele în care politica funcţionează exclusiv cu reprezentări şi simboluri. Atunci, nimic nu este mai important decît o percepţie publică pozitivă şi nimic nu este mai distrugător decît o percepţie publică negativă. Percepţiile, ştim încă de la vechii greci, sînt de cele mai multe ori înşelătoare. Dacă mai adăugăm şi faptul că, în politică, percepţia publică are o însemnată doză de subiectivism, pentru că se amestecă cu convingerile şi cu experienţele personale care pre-există, vedem limpede că percepţia publică a politicianului este departe de ceea ce am numi, într-un plan mult mai înalt şi mai riguros, cunoaştere. Orice campanie de imagine se bazează pe această mică şi vinovată prezumţie. Şi politicianul şi specialistul în imagine de lîngă el ştiu bine că percepţia publică este manipulabilă. Şi, într-adevăr, este manipulabilă, dar în ambele sensuri. Ştim deja din experienţa noastră democratică că există campanii pentru promovarea unei imagini pozitive şi campanii de denigrare. Marele avantaj al democraţiei este că, în virtutea libertăţii de expresie, pot exista concomitent mai multe campanii de imagine, de multe ori referitoare la acelaşi politician şi, de cele mai multe ori în acest caz, există campanii