Farimat de rostogolirea vremurilor si rapus de ignoranta celor din jur, conacul lui Duiliu Zamfirescu de la Virtescoiu stapineste inca inaltimile. Ca o himera stinghera, izbucnita dintre vii, constructia se incapatineaza sa bata obrazul celor ce nu au vrut sa-i dea importanta cuvenita. Doar litera legii a facut, se pare, ca o natie intreaga sa iasa din amnezie. Acum, cind tarimul melancoliilor scriitorului este revendicat de urmasi, cladirii i se va reda, poate, demnitatea impusa de istorie. Dupa cum arata, sa-i mai spui "conac" cladirii ce strajuieste podgoria de la Virtescoiu ar fi doar inca o bataie de joc. De prea multa vreme zidurile sale nu mai adapostesc decit oboselile zilierilor angajati sa ingrijeasca, an dupa an, hectarele de vita de vie. Din toata maretia trecuta, sarmana constructie nu mai pastreaza decit incapatinarea de a dezvalui privirii ceea ce omul n-a putut distruge: privelistea sortita nemuririi, imortalizata si in Romanul Dedulestilor. "Cind privea din balconul de sus (vedea - n.r.) podgoria toata, Odobestii si Panciul la stinga, pe malurile Milcovului, ale Susitei si ale Putnei; ... vedea in fata orasul Focsani, garile de pe calea ferata, padurile de pe ape, muntii de peste Dunare...", isi asternea Duiliu Zamfirescu propriile emotii, imagini pregnante la care s-a intors mereu si mereu de-a lungul intregii sale vieti, cu sentimentul coplesitor de "acasa". Realitatea de acum l-ar face, fara discutie, sa se rasuceasca in mormint. Din 1947 de cind a fost nationalizat si pina in prezent, conacul de la Virtescoiu a beneficiat de grija Muzeului Vrancea doar patru ani, pina in 1990, dupa care a intrat in patrimoniul societatii Romvitis Odobesti. Din ce in ce mai darapanata, casa a tinut loc pe rind, ba de ferma, ba de adapost pentru muncitori, ba chiar si de ascunzis pentru hoinarii zonei. Nici o placuta, fixata banal pe vreunul din ziduri nu aminteste