Comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul a fost, simbata, prilejul unei noi manifestari a ceea ce s-a numit in discursul politic curent „reconciliere nationala“. Presedintele Iliescu alaturi la tribuna de Regele Mihai si de fostul presedinte Constantinescu, intr-o aparitie publica de mare vizibilitate, reprezinta o premiera si se vrea un mesaj. Mesajul ar fi, desigur, ca in ciuda disparitatilor de viziune istorica, a divergentelor politice si a rivalitatilor personale, cele trei personalitati se regasesc in armonie la o sarbatoare nationala care il glorifica pe cel care a realizat pentru prima oara, fie si vremelnic, unitatea teritoriilor locuite de romani. E drept, poate prea putin, totusi, pentru a se numi reconciliere. Caci reconcilierea intre personalitati, chiar de-ar fi autentica, nu e inca reconciliere nationala, care ar trebui sa fie un proces ce angajeaza intreaga societate romaneasca. Un astfel de proces presupune o asumare cuprinzatoare a ceea ce a fost bun si rau in istoria ultimelor sase decenii, a meritelor si culpelor, a infaptuirilor si dezastrelor, a realitatii si mitologiei.

Manifestarile de simbata au fost consacrate unor evenimente de acum patru secole asupra carora, s-ar zice, cei de la tribuna puteau mai usor sa se puna eventual de acord, macar in linii generale. Cuvintarile rostite au exaltat trecutul, asa cum ocazia o pretindea, dar au facut-o in tonalitati foarte diferite. Patriarhul a proiectat perspectiva eclesiastic-nationala. Regele Mihai a folosit prilejul pentru a-i chema pe romani la „armonie si coeziune in slujba intereselor majore ale tarii“, in fruntea carora a plasat integrarea euro-atlantica. Fostul Suveran a vorbit despre dezbinarile interne care au fost cauza esecului lui Mihai Viteazul, indemnindu-i pe romani sa invete din greselile trecutului.

Primul ministru Adrian Nastase a ales sa evoce