Didier Van Cauwelaert, care a implinit patruzeci de ani pe 29 iulie, este un ascriitor-meserias. Nu resimte el nevoia, determinata de o constiinta tragica, de a duce lupte epuizante cu limbajul si, de-aceea probabil, nici limbajul lui nu este unul care sa predispuna la meditatie. Scrisul a fost o indeletnicire precoce pentru autor care, dupa ce debuteaza la sase ani cu un foileton intr-un ziar local, devine „tinta“ a numeroase premii: premiul Del Duca pentru Vingt ans et des poussières (Douazeci de ani si fleacuri, 1982), premiul Teatrului Tinar al Academiei franceze si premiul Fundatiei Johnson pentru piesa L’Astronome (Astronomul, 1983), premiul Roger Nimier pentru romanul Poisson d’amour (Pestisor drag, 1984), premiul Gutenberg pentru romanul Les Vacances du fantôme (Vacantele fantomei, 1987) si, in sfirsit, premiul Goncourt in 1994 pentru Un Aller simple (Calatoria fara intoarcere). Aproape toate trasaturile noii tendinte literare franceze in domeniul prozei se regasesc in scrierile sale: non-eroi, dezradacinare, cotidian traversat de realitati individuale extraordinare, tema mortii eliberata de escatologie individuala – in ceea ce priveste configuratia diegetica; minimalism, homodiegeza si subversivitate, desi in foarte mica doza aceasta din urma – cit priveste tehnica narativa; in sfirsit, mesaj umanist si reconciliant. Trebuie spus insa din capul locului ca literatura lui Van Cauwelaert nu incearca nimic anarhic la nivel individual (singura realitate necontestata dar dezbatuta de romanul francez contemporan) si cu atit mai putin la cel social. Lectura sa este reconfortanta si ironia se ridica adesea deasupra filonului liric ce strabate, de exemplu, romanul caruia i s-a decernat premiul Goncourt.
Scriitorul profeseaza, prin literatura practicata, o atitudine stoica, incercind sa o califice cu atributul pascalian de invincibil: nu putem face nimic
