Sincer sa fiu, evolutia polemicii declansate cu ocazia Declaratiei celor 32 (la care, pe parcurs, s-au mai adaugat si alte semnaturi) imi lasa, ca si altora, un gust amar. Avalansa amanuntelor nesemnificative, practica sofismelor (excelent evidentiata de O. Nimigean), dezinformarea sistematica, interventiile viscerale, atribuirea falselor intentii s.a.m.d. nu fac decit sa creeze un context cacofonic, in care vocea reala a protestatarilor abia se mai aude. Mereu sint nevoiti sa explice ca nu au spus ceea ce se pretinde ca au spus, ca revendica altceva si nu decapitarea lui Cassian Maria Spiridon, ca fondul chestiunii este altul, ca nu-i intereseaza si nu reprezinta o motivatie personala faptul ca sotia lui Nichita Danilov a fost sau nu a fost angajata la Convorbiri literare, ca…, incit, pina la urma, se simt macinati de un razboi care nu mai este al lor. Suvoiul tulbure al discursurilor delirante asaza un strat gros de mil peste veritabilele implicatii ale Declaratiei.
Lehamitea „oamenilor de bun-simt“ este, se pare, arma secreta a mediocritatii. Singura certitudine care ramine in acest context este ca Declaratia a pus degetul pe o rana adinca, o rana care nu este doar a vietii literare iesene. Riscul este ca Declaratia sa ramina doar un semnal de alarma, intr-o cultura a semnalelor de alarma. De aceea consider ca polemica trebuie sa revina la coordonatele sale esentiale si ca protestatarii, ca si observatorii vietii culturale, trebuie sa urmareasca cu atentie solutiile administrative ale conducerii Uniunii Scriitorilor in cazul Iasiului, caci ele dau seama despre dorinta si capacitatea de reformare a US, de schimbare a mentalitatii centraliste, de atenuare a coruptiei literare si de reasezare a valorilor.
Una dintre implicatiile protestului iesean, ce mi-a fost semnalata de un prieten intr-un mesaj prin e-mail, este resuscitarea discutiei – aplicat
