Tradiţie şi libertate este o carte foarte importantă pentru un profil complet şi complex al omului de cultură Virgil Nemoianu. Sînt strînse în volum articolele sale importante, apărute în presa culturală din ultimul deceniu al secolului XX. Sînt două motive pentru care această culegere de articole atîrnă foarte greu în bibliografia autorului. în primul rînd, este scrisă pe un ton dur, ca să folosesc sintagma lui Virgil Nemoianu. Există o vioiciune în scris care depăşeşte tonul temperat, echilibrat, raţional din cărţile care l-au consacrat. Duritatea vizează intelectualul român pe care Nemoianu îl acuză indirect de foarte multe eşecuri. în al doilea rînd, într-un plan mai general, Tradiţie şi libertate exprimă o contradicţie între spiritul extrem de viu al autorului său şi lipsa de replică. încă o dovadă că presa culturală de la noi pare să fi amorţit complet, orice ai face, orice ai spune. Nemoianu provoacă, încearcă să stîrnească polemici pe marginea unor probleme de mare interes. Ştie cum să depăşească tot timpul "ţarcul" culturii, să facă dintr-o simplă dezbatere culturală o discuţie cu date şi răspunsuri concrete. Am inventariat numeroase astfel de mingi ridicate la fileul intelectualului român care, din cîte ştiu, au cam rămas fără răspuns. în cele ce urmează voi încerca să schiţez cîteva caracteristici ale "durităţii" lui Virgil Nemoianu.

Au fost cîteva voci care susţineau că Virgil Nemoianu îşi asumă o mai mare libertate (şi în sensul rău al cuvîntului) cînd publică în România. Probabil, multora li s-a părut că li se dă lecţii; complexul care ar putea fi numit "vine ăsta din America să mă înveţe pe mine?" face, se pare, încă multe victime. Aceasta ar fi prima caracteristică a durităţii tonului. A doua este răutatea, o răutate gratuită pe care mi-a fost greu să o înţeleg: "După cum se ştie, sau poate se ştie mai puţin printre intelectualii români,