În anii Epocii de Aur apăreau în România destule cărţi bune. Acesta este un fapt, pe care istoria literară este obligată să îl accepte, indiferent de conotaţiile social-politice.

Fireşte, ştim cu toţii că, în cea mai mare parte, fenomenul se afla sub controlul autorităţilor. Depăşind idioţenia brutală a anilor '50 şi chiar cadrul sufocant al "tezelor" ceauşiste, factorii "de cultură" din cadrul Partidului şi al Securităţii adoptaseră o poziţie mai flexibilă, bazată pe un calcul - de ce să n-o spunem? - inteligent: pe de o parte, inexistenţa unor supape risca să ducă la o explozie, iar pe de altă parte la literatură şi la teatru ajungea (şi ajunge şi astăzi) un procent minor din populaţie, şi anume acei oameni care, cel puţin în viziunea autorităţilor comuniste, erau mai puţin periculoşi. Intelectualii fac, eventual, planuri sofisticate, dar nu prea trec la fapte - aceasta pare să fi fost ideea, Dumnezeu ştie cît de departe de adevăr.

În acelaşi timp, puterea vremii ştia că intelectualilor oricum nu le poate fi ascuns adevărul. Ei înţelegeau bine ce se întîmplă, aşa încît a le tăia orice satisfacţie spirituală ar fi fost inutil. În fine, oricît de sever ar fi fost controlat "traficul" intelectual, accesul direct sau indirect (prin intermediul posturilor de radio străine, prin relatări telefonice sau pe viu) la apariţiile editoriale străine nu putea fi redus la zero.

În acelaşi timp, ar fi nedrept să nu menţionăm aici eforturile curajoase ale unor editori. Dacă la cărţi se mai închideau ochii, asta nu înseamnă că era floare la ureche să publici un autor ori un volum neconvenabil puterii.

Atenţia maximă a autorităţilor era, însă, concentrată, pe acele mijloace de comunicare (a ideilor "subversive") care ajungeau la "mase". Drept dovadă stă faptul că, în vreme ce se publicau cărţi "cu aluzii" ori chiar cu referiri critice explicite la ad