Copilul teribil al prozei portugheze se numeşte António Lobo Antunes. Unul dintre ultimele sale romane a apărut de curînd în româneşte la Editura "Univers". Numele romancierului - figură curioasă, contradictorie, dar inconturnabilă a literaturii portugheze - e mai puţin familiar străinilor decît cele ale lui Miguel Torga, José Saramago, Agostina Bessa Luís ori Virgílio Ferreira: fără el, însă, romanului portughez i-ar lipsi concomitent sarea şi piperul. Ceea ce a reuşit acest autor să obţină din limba sa maternă şi din naraţiune a ajuns atît de neobişnuit, încît frizează uneori absurdul. O mică doză de absurd se dovedeşte vitală cînd e vorba de marile inovaţii în materie literară, aşa încît "nebunia Lobo Antunes" s-a instalat definitiv şi este unanim recunoscută.

Romanul tradus în româneşte (Manualul Inchizitorilor, datînd din 1996, tradus de Micaela Ghiţescu, cu o prefaţă de Dinu Flămînd) marchează un prag semnificativ; autorul se află actualmente într-o fază de "deconstrucţie romanescă" nu doar avansată, ci şi galopantă. După ce a încercat, timp de două decenii, să anihileze proza portugheză în varianta ei tradiţională, se pare că romancierul nostru, în sfîrşit, a reuşit! Fraza sa a devenit irecognoscibilă, ca frază de roman. Odată acest străvechi vis îndeplinit, din umbră mai pîndeşte doar dificultatea lecturii; la un autor de anvergura lui Lobo Antunes, riscul pare însă neglijabil: poziţia sa în literatura portugheză a secolului XX este atît de bine marcată, încît autorul îşi poate permite, de acum încolo, orice.

Să precizăm că Manualul Inchizitorilor n-a atins punctul dizolvării totale a prozei: el doar îl anunţă, cu suficientă convingere, şi se află pe culmea lingvistică la care echilibristica rămîne posibilă - dar nu pentru mult timp.

Capodopera încă tînărului romancier (pe vremea aceea) Antonio Lobo Antunes poartă numele de Fado Ale