În argourile tinerilor, datorită funcţiei esenţiale de semnal distinctiv pe care o capătă limbajul, folosit pentru a marca solidarităţi şi a separa generaţii, schimbările lexicale sînt de obicei rapide. în ultimul deceniu, un cuvînt care şi-a amplificat vizibil sfera de întrebuinţare, mai ales în rîndul tinerilor, e adjectivul şi adverbul naşpa: "Vom acorda premiul de cel mai naşpa student" (Opinia Studenţească, 24, 1991, 3); "e tare naşpa să lucrezi pe ger" (M. Avasilcăi, Fanfan, rechinul puşcăriilor, 1994, 34); "cea mai "naşpa" fază a trăit-o o dată cînd (...) a rămas mut sesizînd că şi-a uitat ştirile în altă încăpere" (Evenimentul zilei = EZ, 2313, 2000, 2) etc. Cuvîntul face parte din categoria mijloacelor evaluative cu sens foarte general; în cazul dat, sensul global negativ se poate particulariza ca "rău", "prost", "urît" etc. Cuplul antonimic mişto - nasol nu a dispărut, dar marca de actualitate şi avantajul de frecvenţă par să aparţină de cîţiva ani perechii marfă - naşpa. Aceasta e asimetrică din anumite puncte de vedere: în vreme ce marfă e un cuvînt foarte cunoscut şi frecvent, avînd o evoluţie semantică destul de transparentă, naşpa e unul inexistent în afara limbajului argotic şi are o etimologie neclară. Le apropie totuşi trăsăturile formale şi funcţionale: ambele sînt invariabile chiar în uzul lor adjectival; ambele apar şi ca adverbe. în cazul lui marfă, sursa caracterului invariabil e schimbarea valorii gramaticale; în cazul lui naşpa, trunchierea. Naşpa are, ca şi mişto (cuvîntul-emblemă al argoului românesc, rămas în uzul principal invariabil, deşi i s-au format un feminin - miştoacă - şi cel puţin un diminutiv acordabil, miştocuţ), o terminaţie atipică pentru un adjectiv.

Naşpa nu e de găsit, deocamdată, în dicţionarele generale. Nu a fost cuprins în primul glosar de argou apărut după 1989 (T. Tandin, Limbajul infractorilor, 1993); e