Iowa-City, 19 septembrie 1978. Prima întâlnire cu ceilalţi participanţi la Programul scriitoricesc internaţional, International Writing Program, căruia Paul Engle, consultant, îi zice în glumă Eating Program. Şi într-adevăr, toţi ne invită pe la casele lor somptuoase, oferindu-ne cu largheţe de mâncat şi de băut, ca unora veniţi din Răsăritul famelic. În America, nimeni nu poate să moară de foame, decât dacă ar ţine morţiş. Problemă rezolvată de mult.

Paul Engle, soţul directoarei Hualing, este un yankeu cărunt, cu ochi albaştri de porţelan. Băutura lui favorită este Bourbon, whisky-ul american pe care-l degustăm ori de câte ori se iveşte prilejul. M-am ameţit de câteva ori cu Paul, în timp ce discutam rar, în propoziţii foarte scurte, despre decăderea imperiului roman, fatal decay, tema noastră predilectă. Ştiu că veţi decădea şi voi ca şi imperiul roman - îi spuneam - şi regret, regret foarte mult că nu avem ocazia să decădem împreună cu voi! Abia aşteptam să mă întrebe cum e pe la noi prin ţară, dar Paul se ferea totdeauna să aducă vorba. Ştia ce ştia. Eram însă pregătit. Anglo-americanilor nu le place deloc să-ţi bârfeşti ţara, astfel încât nu eram sigur cum aveam să fac faţă, conformându-mă principiului lor, dar să mă fi şi răcorit, cât de cât... O singură dată strigase spre mine, îndreptând asupra mea un deget osos, îngălbenit de nicotină: Youuu Criticismus!... M-am mulţumit să dau din cap. Era ca o parolă.

*

* *

Primul simpozion condus de directoarea Hualing, femeie fină, fermecătoare despre prinţul-poet indian Bidhyalongkorn. La un moment dat, nu ştiu ce spusesem, tare, în auzul tuturor, iar Hualing, cum şedeam cu toţii roată pe jos în stil oriental, se aplecă spre mine, fiindu-mi alături, îmi apucă mâna şi fără a mai avea timpul să schiţez vreo mişcare, a depus un sărut uşor pe dosul palmei mele stângi, cu