Bizara încurcătură de la fundaţia, revista şi partidul România Mare au scos în evidenţă o trăsătură încă puţin studiată a activităţii "tribunului": stilul de clan. Asemeni lui Ceauşescu, Vadim a burduşit structurile partidului şi ale revistei cu neamuri apropiate. Până acum, ştiam doar de vârful aisbergului, ofiţerul de armată Marcu Tudor. Ca frate al marelui om, era musai s-ajungă pe băncile parlamentului, că, deh, asta e logica mafiei de familie! Iată însă că în toate punctele cheie ale afacerilor vadimiote se găsesc surori, cumnaţi şi alte încrengături care sugerează că adevăratul nume al partidului ar trebui să fie "Familia Mare". Ar avea avantajul c-ar spune adevărul şi n-ar abuza de-o titulatură împărtăşită doar de lider şi de acoliţii săi.

Că Vadim Tudor nu-şi recunoaşte nici propria semnătură pe-un act oficial, nu trebuie să ne mire. Prins cu mâţa-n sac, el a reacţionat de fiecare dată la fel: a parat injuriind porcos şi a contra-atacat folosind arma sconcsului: duhoarea. în aceste condiţii, oamenii de bun simţ au considerat că e decent să se retragă, înainte ca slugoiul de-anţărţ al lui Eugen Barbu să verse peste ei zoaiele din Groapa lui Ouatu. Nu acelaşi lucru se poate spune despre lumea lipsită de educaţie care-l vede pe Vadim vociferând la televizor. Faimoasele lui costume albe şi oribilele cămăşi bicolore (gusturi de chelner!) iau privirea analfabetului şi-a ţoapei, încântaţi că morişca umană "le-a zis-o". Aşa s-a ajuns ca instituţia politică cea mai importantă a statului să fie burduşită cu prostovani semi-analfabeţi, cu turnători nesimţiţi şi vechi securişti - şi anume, partea cea mai odioasă, care nu s-a putut acomoda economiei de piaţă şi suge în continuare la ugerul bugetului.

Aici se află o primă cauză a improbabilităţii ca România să fie admisă în rândul ţărilor civilizate. Prin vot democratic, o populaţie disperată şi dezorie