Filosofii români au nutrit, în secolul al XIX-lea şi în cel al XX-lea, o violentă critică a prezentului în favoarea unor trecute timpuri, socotite specifice şi pur româneşti, deşi ele, evident, nu fuseseră astfel. Paşoptismul a adus cu sine idealul înnoirii, al creării unui prezent sincron cu civilizaţia europeană apuseană. Negreşit, modelul acestui prezent civilizatoriu venea din Apusul Europei şi era transplantat la noi. Sigur că, la început, acest model adus de aiurea (dar în care ţară nu s-au importat modelele din afară, nimeni nefăcînd efortul ridicol de a inventa ceea ce era, demult, inventat?) a creat dizarmonii şi caricaturi de la îmbrăcăminte, moravuri, pînă la instituţii şi legislaţie. Dar era un efect inevitabil, consecinţă a necesităţii istorice. Pe acest drum s-au angajat cei ce fuseseră paşoptişti şi unionişti, adică liberalii, în frunte cu Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti. Ei, ca legatari ai paşoptismului înnoitor, în lunga lor guvernare de 12 ani (1876-1888), cea mai îndelungată guvernare cunoscută în România modernă, au avut meritul istoric de a crea fundamentele noului organism românesc. Şi l-au creat. Blamul cu care au fost înconjuraţi a fost vehement şi de durată. Eminescu, paseistul, cu fruntea împlîntată în Evul Mediu, a fost printre primii care a dezlănţuit acest blam. Istoria a voit ca poetul să fie contemporan cu această îndelungată guvernare şi, conservator ca ideologie, refuza strădania liberalilor de a se sincroniza cu civilizaţia de tip apusean. Diatribele sale găzetăreşti au fost multe şi acide. Să desprind, aici, una în vesuri, decupată din memorabila Scrisoare a III-a: "Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?/N-o să aflu între-ai noştri vre un falnic juvaier? Au la Sybaris nu sîntem lîngă capiştea spoelii?/Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,/N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/În aplauzele gr