N-am nimic cu fuga. Atunci cînd este sport o tratez cu indiferenţă respectuoasă. Cînd este joacă, uneori mă amuză. Nici n-are rost să epuizez toate variantele de fugă, de vreme ce ştiu că una singură mă irită, fuga de. Deşi, dacă stau să mă gîndesc, ştiu o fugă care mă amuţeşte, am în vedere fuga de moarte. Cun aş putea să judec pe un om care, fugind, scapă cu viaţă?! Şi poate să mă întrebe cineva: ce ai, doamnă, cu fuga de? Dacă i s-a făcut omului greaţă de aici şi de acum, ce motiv are să rămînă? Păi, eu nici nu zic să rămînă, zic să plece. Cînd pleci îţi iei ce ai de luat în valiză, te desparţi de oameni omeneşte şi mergi unde crezi că ţi-e locul potrivit. Insist asupra diferenţei pentru că am oroare de gestul care sfîşie. Pe dinăuntru, fugarul este un om trist şi fragil. De cîte ori am fugit de ceva, şi mi s-a întîmplat nu o dată, m-am simţit umilită şi am regretat. Acum mi-ar fi utilă o istorioară pilduitoare. O caut de cîteva zile şi n-o găsesc. Trag cu coada ochiului la televizorul care merge în prostie tocmai cînd un personaj spune, viaţa este prea scurtă ca să trăieşti în trecut. Îi replic că viaţa devine prea lungă dacă trăieşti numai în prezent. Personajul de pe ecran nu mă aude. Ca să găsesc o istorioară telefonez soră-mi. Îi spun despre ce-i vorba. Nu-i trece nimic prin cap. Începem să divagăm în jurul repatrierii grecilor prin anii '50. Fuga de comunism. Eu înclin să cred că acolo au trăit o experienţă de tip Fram, ursul polar. "Grecoaica" de mătuşa mea de la Brăila a devenit la Atena "românca". Sora mea mă contrazice. Pretinde că exemplul nu este bun, zice că grecii, izgoniţi de comunism, s-au întors acasă, la patrida. Ei n-au fugit de Grecia cînd au venit în România şi nu au fugit de România cînd au plecat înapoi. Dar au plecat cam grăbit, insinuez eu. Aşa ajungem să vorbim despre fuga spre care este cu totul altceva. Din vorbă în vorbă ajungem