Poate că cinematograful nu-i un mediu chiar propice pentru atacuri convingătoare împotriva televiziunii. În primul rînd, (el, filmul) poate fi acuzat de ranchiuna seducătorului abandonat, care a jurat răzbunare atunci cînd toţi acei spectatori (şi păreau statornici, definitiv cuceriţi, pe veci înrobiţi caselor de bilete şi sălilor întunecoase) s-au lăsat subjugaţi de micuţul rival, cu farmecele lui ieftine livrate la domiciliu. În al doilea rînd, poate că (lui, filmului) nu-i stă prea bine atunci cînd începe să demaşte manipularea, voyeurismul şi vulgaritatea televiziunii, ca şi cum aceste practici şi metehne i-ar fi cu totul străine. În al treilea rînd, există riscul de a sări peste cal, aşa cum o demonstrează, clasic, satira (clasică şi ea, de altfel) Reţeaua de televiziune/Network (1976), unde farsa (despre televiziune ca teatru corupt al absurdului şi cruzimii contemporane) riscă să degenereze într-un concert de urlete, principala idee vociferată fiind că televizorul ne fură sufletele. Nu ni le fură (aşa cum nici manelele nu ni le ucid). Înţeleg tentaţia realizatorilor (mă refer mai ales la scenaristul şi dramaturgul Paddy Chayefsky) de a-şi privi timpurile ca pe cele mai rele pe care le-a cunoscut omenirea (epoca dinaintea colapsului total; generaţia care stă în linia întîi la venirea apocalipsei), dar merită oare televizorul toată această retorică mesianică, în care sfîrşitul lumii e invocat din zece în zece minute? (Problema cu astfel de predici este că, uneori, îţi declanşează o pornire perversă de simpatie pentru cealaltă tabără. Acum cîteva luni, cînd se risipeau cantităţi serioase de energie pentru ideea că manelele reprezintă un-pericol-serios-pentru-suflet-şi-dacă-vă-întîlniţi-cu-ele-arătaţi-le-crucifixul, acea perversitate a preluat controlul telecomandei mele şi am ajuns pe Acasă, aşteptînd să înceapă emisiunea de specialitate Chef de chef. Cît