"Mă simţeam bine în anonimat. Nu era nevoie să mă reintroduci în atenţia lumii." "La ce te referi, Arhip?" "La povestea aceea din Dilema de acum cîteva numere despre cetăţeanul român mediu care a votat, mai abitir decît toţi esticii, pentru intrarea în Europa şi în NATO." "Falsă modestie?" "Nu, dar simt cum urcă spre mine un fel de antipatie din sudul Dunării." "Nu-ţi face probleme, Arhip. Noi să fim sănătoşi şi să ne vedem în NATO şi-n Uniunea Europeană." "O să mai curgă multă apă pe Dunăre." "Dar nu eşti într-o dispoziţie prea grozavă, Arhip." "Cînd elogiai ziarele care publică literatură, tot pe mine mă aveai în vedere?" "Nu pricep." "Arhip, adică cetăţeanul mediu, cu lecturi hmm... adică ziare..." " Pur şi simplu lăudam ziarele care acceptă şi altă cultură decît aceea a limbajului de consum. La urma urmei, şi eu citesc ziare." "În cazul ăsta, ar trebui să le citeşti mai atent. Uite, într-un singur număr dintr-un ziar pe care îl feliciţi pentru rubricile culturale..." Şi Arhip îmi pune în faţă cîteva citate: "Trupa de teatru are un succes vehement..." Eu ştiu, constată Arhip, că spunem ton, articol, discurs vehement, dar succes vehement? "Începînd din secolul XVI generaţii întregi de băieţi au fost castrate..." Generaţiile au fost castrate, sau băieţii? se miră Arhip, după care îmi oferă un citat ceva mai lung şi mai împodobit: "...şi după emiterea acestui edict, au existat cîteva generaţii de băieţi care au fost castrate şi acceptate < p>

în corul bisericii, sub acoperirea că mutilarea ar fi avut loc accidental, iar vocile lor erau excepţionale". Asta e o frază care, după umila părere a lui Arhip, ajunge de la castrarea generaţiilor la vocile excepţionale, trecînd pe sub diverse acoperiri. Cu atît mai mult cu cît "această practică a fost oprită abia în 1959, la mult timp după ce majoritatea statelor europene au condamnat-o ca fiind barbarică". De ce bar