Cu pedanteria de rigoare, voi începe prin a aminti că, înainte de a însemna o iluzie, un proiect irealizabil, utopia a însemnat, cum o arată şi numele ei grecesc, ou-topia, locul inexistent, ţara de nicăieri. Că amintirile noastre sînt o asemenea ţară putem constata lesne urmărind cea mai banală conversaţie dintre doi foşti colegi de armată, acum la vîrstă adultă, la o bere: tot ce-i împingea cîndva spre disperare, tot ce-i umilea sau îi durea cît erau recruţi devine acum o amintire uşoară, o duioasă sau hazlie aducere aminte. Trecutul e rareori perceput în ceea ce are el urît sau malign, tocmai fiindcă, fiind trecut, i-am supravieţuit. Circumstanţa agravantă, cel puţin în generaţia mea, a fost aceea că refugiul în interbelic însemna refugiul într-un paradis pierdut: tinereţea părinţilor noştri, pe care ei o epuraseră de toate necazurile cotidiene, devenise pentru noi un vis. Nici nu putea fi altfel, fiindcă trăiam, cultural vorbind, o experienţă aparte, care nu era propria noastră experienţă, ci repetarea experienţelor părinţilor noştri. Le citeam bibliotecile - cîte supravieţuiseră -, îi ascultam povestindu-ne filmele lor cu Greta Garbo şi Charlot (chiar dacă ne duceam şi noi să vedem Cazacii din Kuban la Patria sau la Volga), ne hrăneam cu amintirile călătoriilor lor la Paris sau la Roma. Într-o lume normal alcătuită, am fi refuzat, cu mai multă sau mai puţină îndărătnicie, lecturile lor, estetica lor, speranţele lor, lăsînd astfel liber un spaţiu indispensabil pentru ca propria noastră lume să crească organic dintr-a lor; dar, în lumea pe dos în care trăiam noi, negarea etatizată şi oficială a valorilor generaţiei care ne precedase era atît de brutală şi de şuie, încît ne obliga la solidaritate cu lumea adultă, penuria de informaţie contemporană era atît de generală, încît ne silea să inventăm a doua oară ceea ce ei descoperiseră cu 25 de ani înainte. Cărţ