convorbire cu Theodor STOLOJAN
Fugim de prezent ori în nostalgie ori în utopie. Mulţi din vîrstnicii amărîţi ai zilei de azi îşi găsesc adăpost în amintirile parţiale despre vremea de dinainte de '89, cînd se părea că toată lumea era onestă, egală şi solidară. Această proiecţie a fostei/falsei realităţi nu explică de ce a mai fost nevoie, totuşi, după trei decenii de socialism "biruitor la oraşe şi la sate" să se lanseze codul eticii şi al echităţii şi formula "comunismului de omenie": cum fusese societatea românească pînă atunci dacă ea trebuia, în sfîrşit, umanizată? Dar fuga de prezent - fie în '38, fie în Occident - nu arată, totdeauna, după cum s-ar crede, două direcţii: întoarcerea într-un timp netrăit sau integrarea într-un spaţiu ispititor. De fapt, în primul caz e vorba de o singură direcţie: către occidentul de la noi de-acasă, dintr-un trecut în care despre România se spunea că e "grînarul Europei", iar capitala ţării era numită Micul Paris. Comparaţia cu oraşul luminilor n-o fac cunoscătorii celor două capitale - cum ar fi Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Pompiliu Eliade ş.a. După unele păreri, asemănărea ar fi fost sugerată de nişte studenţi sîrbi, încîntaţi de gastronomia bucureşteană, comparabilă cu cea de la Paris. Mai multă lume este sigură, însă, că formula aparţine unui călător francez care ne-a vizitat ţara între cele două războaie.
Nevoia de optimism pe termen lung Stimate domnule Stolojan, comparaţia dintre capitala noastră şi cea a Franţei este citată des, dar incomplet: călătorul francez spunea că Bucureştii apar privitorului străin ca un mic Paris într-o mare de sate întunecate. Credeţi că e un mai vechi obicei al nostru de a selecta numai imaginile măgulitoare? Cînd lucram la Banca Mondială şi luam avionul de la Washington spre Europa, pînă începea traversarea oceanului aveam o perspectivă asupra peisajului american - de la
